Irina Margareta Nistor (54 de ani) povesteşte despre perioada când dubla câte şapte filme pe zi, acasă la un inginer care făcea bani din casete video, pe care le trimitea apoi cu tirurile în toată ţara. Revoluţia a prins-o în studioul TVR, dublând în direct desene animate, pe fundalul sonor al gloanţelor.

„Adevărul": Spuneaţi undeva că la doar câteva zile de la naştere aţi avut o mare cumpănă, dar aţi fost „întoarsă miraculos la viaţă". Când aţi simţit cu adevărat că poate aveţi un destin?

Margareta Nistor: L-am simţit exclusiv prin ceilalţi, care spuneau ba că aşa s-au apucat de limbi străine, ba că le-a fost mai uşor să treacă prin comunism datorită filmelor de pe casetele video, ba că în mintea lor vocea mea contează cu tot ceea ce înseamnă film. Asta m-a flatat, cu toţii ne dorim să lăsăm ceva în urma noastră. M-am bucurat, mai ales pentru că am făcut ceva într-o perioadă grea, aşa cum a fost comunismul, dar mai ales că am făcut prin intermediul filmului. Pentru că filmul este pasiunea mea, nu oamenii.

Irina Margareta Nistor, ghid pentru un grup de turişti străini

Dar la momentul acela simţeaţi asta?

Nu, eu atunci nu eram decât fericită că pot vedea filme. Nu mai veneau producţii pe marile ecrane, abia dacă mai venea ceva din ţările vecine, foste socialiste. Mă simţeam privilegiată că eu le pot vedea. Nu pot trăi fără filme, ăsta este adevărul.

Când aţi înţeles asta? La Sala Palatului, unde mergeaţi la film împreună cu părinţii şi bunicii?

Ei au inclus în educaţia mea multe lucruri. Mergeam la muzee, la Ateneu, la film. Voiam să ne rupem de realitatea din jurul nostru, era o mare solidaritate între noi, eram veşnic noi contra comuniştilor, noi contra celor care nu ne plăceau.

De ce aţi ales specializarea de Franceză-Engleză?

Mama m-a meditat la franceză. Ea avea o teorie