Statele moderne se descurcă excelent la capitolul control social, iar democraţiile nu fac excepţie.
Aflăm, în urma scandalului de tip „bulgăre de zăpadă” în care a fost implicată Agenţia Naţională de Securitate a SUA (NSA) ceea ce ştiam sau intuiam deja: statele moderne, inclusiv statele democratice, depun eforturi substanţiale pentru a fi mereu la curent cu activităţile, comunicaţiile, preferinţele şi intenţiile noastre. Îşi legitimează tentativele de întărire a controlului prin argumente diverse, de la nevoia asigurării de servicii publice cât mai bine ţintite la aceea de prevenire a criminalităţii, de la nevoia de protejare a celor vulnerabili la aceea de combatere a provocărilor externe. Aceasta din urmă – pentru că de ea va fi vorba în textul de faţă – este, în mod cert, cea mai veche. A dat naştere, de-a lungul timpului, unor provocări încadrate în aşa-numitul „paradox hobbesian”.
Concepţia lui Thomas Hobbes despre stat, suveranitate şi despre limitele libertăţii individuale este un reper indispensabil pentru cei ce caută să înţeleagă teoretic politica, înăuntrul şi în afara graniţelor statale. Nu este cazul să insistăm prea mult, aici, asupra ideii hobbesiene că sabia Suveranului – autoritatea statului – este singura garanţie împotriva ameninţărilor din interior (anarhia civilă) şi din exterior (vecinii hrăpăreţi). Fapt este că, într-o lectură hobbesiană adusă la zi, Suveranul nu are competenţa de a cenzura gândirea supuşilor, dar situaţia se schimbă radical când vine vorba de comunicarea între ei. Aceasta din urmă ţine de atribuţiile Suveranului, ba chiar este o prerogativă esenţială a acestuia. Şi am putea specula, rămânând fideli lui Hobbes, că titularul autorităţii ar fi interesat şi de contactele între cei dinăuntru şi supuşii altor Suverani.
Cea mai influentă formulare a paradoxului hobbesian se referă la modul în care asumpţiile indi