“Şoferul de taxi” este deja o figură consacrată în cultura urbană a României postdecembriste. Sursa: Horia Calaceanu
De la “tupeul” demonstrat în trafic şi muzica « exotică » ce umple adesea cu decibeli incinta maşinilor galbene, până la opinia tăioasă şi hiper-civismul cu care orice taximetrist tratează subiectele zilei (cele mai multe preluate pe filiera Libertatea – Cancan)– toate strâng imaginea unei meserii aflate mai curând la graniţa cu zona crepusculară. Există taximetristul-om şi taximetristul-demon?
Sunt ele doar prejudecăţi? Sau e adevărat că există oameni buni, oameni răi şi taximetrişti?
O Românie în mic
Nea Sandu, bătrânul fără pensie care face taximetrie pentru a-şi plăti întreţinerea, Costel, « italianul » reîntors în ţară, sau Marcel, copia perfectă a lui Vali Vijelie, sunt personaje cunoscute pentru orice român care a apelat măcar o dată în viaţă la serviciile unui taximetrist. Psihologi neîntrecuţi, analişti nemiloşi ai lumii politice, adversari de moarte ai motocicliştilor, câteodată homofobi şi mai mereu misogini, taximetriştii conturează o lume aparte, colorată şi kitch-oasă.
O lume cu poveştile ei senzaţionale, un fel de Românie la scară redusă purtată dintr-un colţ în altul de mâinile unor oameni. Sau demoni? Pentru mulţi, taximetriştii sunt doar nişte ticăloşi care ştiu întotdeauna cum se ajunge pe cel mai lung drum posibil din punctul A în punctul B. Vizitatorii străini au împânzit internetul cu poveştile lor despre « iadul » taximetrelor bucureştene. În mai toate ghidurile turistice occidentale, cetăţenii ţărilor vestice sunt avertizaţi cu privire la « problema taxi-urilor ».
Ce credeţi? Există cu adevărat o asemenea problemă? Voi aţi fost păcăliţi vreodată de un taximetrist?
« Taxi Driver » de Bucureşti
Din Lacul Tei, mergând şerpuit pe