„Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu“, filmul artistic non-fiction al lui Andrei Ujică, acţionează asupra spectatorilor asemenea unui hârtii de turnesol: se colorează în funcţie de viziunea fiecăruia dintre noi despre acest subiect complex, cum a fost şi este Ceauşescu.

Însă trebuie spus din start un lucru: dacă adoptăm perspectiva autorului filmului, dacă-i acceptăm găselniţa cu „autobigrafia", pelicula e impecabilă şi se urmăreşte, în ciuda lungimii ei, cu sufletul la gură. Probabil i-ar fi plăcut şi personajului principal, mai ales că din viaţa lui de lumini şi mari umbre, umbrele, aşa cum le ştim noi cei care am trăit în „iepocă", dispar în film. Şi aici vin cele mai mari reproşuri care i se fac lui Ujică: nimic sau aproape nimic din teribila dictatură personală instaurată de la mijlocul anilor '70 şi durând până în 1989, nimic din elanurile demolatoare ale cuplului prezidenţial nu transpare în acest film care ar fi putut avea drept motto sintagma „Sine ira et studio".

Şi-apoi, în fond, e dreptul lui Ujică şi de a-şi privi şi structura subiectul în felul în care a făcut-o şi nimeni n-ar putea fi împiedicat să construiască o „biografie" filmică a lui Ceauşescu în care accentul să cadă pe răul imens pe care l-a făcut el ţării. Dar ar fi acest prezumtiv documentar mai plauzibil, mai verosimil artisticeşte decât „Autobiografia"? Eu unul mă îndoiesc.

Coincidenţa a făcut ca premiera filmului să aibă loc nu cu mult timp înainte de moartea unuia dintre adulatorii săi cei mai zeloşi: Adrian Păunescu. Şi, văzând spectacolul macabru din acele zile, m-am întrebat: dacă Nicolae Ceauşescu n-ar fi sfârşit aşa cum a sfârşit, dacă ar fi fost lăsat să trăiască până mai ieri-alaltăieri şi-ar fi murit de moarte bună, n-am fi asistat oare la o orgie funebră asemănătoare (dacă nu şi mai mare!) cu cea de care a avut parte poetul? Mă tem că da.