Deşi nu lipsesc mărturiile despre unele contacte culturale mai timpurii, Dimitrie Cantemir a rămas în conştiinţa naţională ca primul savant la care cultura orientală se contrabalansa armonic cu o închegată apetenţă apuseană. Şi tot prin el au pătruns în limbă şi unele concepte specializate din sfera logicii sau psihologiei.
Occidentalizarea este însă un fenomen care începe spre sfârşitul veacului al XVIII-lea şi se continuă, progresiv, în secolele următoare. Patru izvoare ne-au adăpat: literatura în latină şi culturile germană, italiană şi franceză. Cea de pe urmă însă ne-a transmis matricea discursivă, sintaxa şi „graiul nou”, în chip reîntemeietor şi definitiv. Ar trebui, totuşi, să facem aici o menţiune: influenţa lexicală franceză nu trebuie privită ca o preluare nătângă, căci geniul lingvistic local a „elaborat” neologismul. Dacă unele cuvinte au intrat pe cale orală, iar altele s-au impus prin scris, un număr însemnat de termeni au fost reclădiţi etimologic pe bază latinească, apoi derivaţi local, după model, prin analogie. Dicţionarul limbii române moderne, apărut prin anii 50, şi din care Mihai Dinu extrage 15.121 de cuvinte de bază de origine franceză, este, din păcate, exemplul unei opere lexicografice de neluat în seamă.
Iată despre ce este vorba: dacă „semna” ne-ar fi poposit pe cale directă, am fi spus „signa, signatură”... precum „insignă” (din fr. insigne, lat. insigne). Dar nu a fost aşa. „Semna” nu se poate explica prin fr. signer decât semantic (în DEX, din fr. signer, după semn). Noi l-am făurit din „semn”, care ne vine din lat. signum, dar dospit secole de-a rândul, de vreme ce îl regăsim şi în meglenoromână sub forma semn. De aceea, A. Scriban arată cea mai bună cale: din semn ori lat. signare, de unde şi fr. signer. Eminescu, în Sărmanul Dionis, scrie: „El îi desfăcu cu o dulce silă scrisoarea cea mototolită din mâini... se uită pe e
