Prietenul meu S.O. stătea chiar peste masă de mine, astfel încît, mediată de vălul subţire de fum ce se ridica din scrumiera dintre noi, îi vedeam faţa foarte bine. Era vineri seara, cerul Braşovului era senin şi aerul călduţ, cînd el ne-a spus foarte franc ce-l mînă-n luptă: avea bilet la meci şi a doua zi de dimineaţă dorea să plece spre Bucureşti. Partea proastă e că de cîte ori mă duc eu la stadion ăştia iau bătaie - a spus el calm, rotunjind vocalele, privind în cana de cafea ca şi cum ar fi citit cuvintele din luciul îngust şi negru de deasupra zaţului. Pe bune, nu ştiu cum se face - a terminat. Eu am protestat, cred că a mai făcut-o cineva - dar nu neapărat în ideea de a nega posibilitatea înfrîngerii, ci mai curînd de a respinge legătura directă dintre prezenţa-i în tribună şi eventualitatea ca Danemarca să ne-o dea pe cocoaşă la noi acasă. Peste o oră ne-am luat la revedere într-o staţie de taximetre de pe Bulevardul Victoriei, căzuţi binişor de acord asupra ideii că, la cît de impredictibilă este mingea noastră naţională, s-ar putea chiar să-i batem. Noaptea a decurs liniştită, în camera de hotel am găsit prosoapele după cinci minute de căutări febrile prin toate colţurile sălii de baie (erau pe pat şi se confundau în obscuritate cu cearceaful), capacul de la pasta de dinţi mi-a căzut de două ori în chiuvetă - ultima dată zornăind ca bila prin şanţurile ruletei - şi, în final, în timp ce mai inventariam zapînd programele TV ale nopţii, mi-am mai spus o dată că da, se poate să-i şi batem. Sîmbătă seara, la 1-0, am crezut acelaşi lucru, la fel şi la 2-1. La 2-2, primarul Ghişe, care stătea cu spatele la televizor, şi-a întors sprîncenele spre ecran şi a spus ceva din care rezulta că sîntem fraieri. Restul îl cunoaşteţi. Şi adevărul este că avem în noi ceva de fraieri atunci cînd privim la fotbalul naţional şi cînd trăim întru el. Eventual repetînd vec