Ne place să credem că cineva are grijă de noi. De noi - poporul.
Ne place să credem că cei care ar trebui să aibă grijă de noi sunt foarte serioși și foarte responsabili. De fapt, ne place să credem că un prim ministru, un președinte, un prea-sfințit, un șef de servicii secrete, un procuror, un șef de bloc sau de scară, un medic de familie, un polițist, un prieten, o rudă, un amant/o amantă, un astrolog, un ecologist, un știrist, o vedetă, un făcător de bancuri, o gazetă, un alt gând decât al nostru... Știu ei mai bine.
Nu prea înțeleg politica. Înțeleg mai mult oamenii. Îmi place să observ. Mestec ideea că toți potentații zilei de azi, cei care decid cum trăim, au fost la un moment dat niște oameni obișnuiți. Ca și mine. Să zicem niște bărbați. Ca și mine. Să zicem că au iubit femei. Ca și mine. Să zicem că au făcut copii, ca și mine. Să zicem că eram într-un parc cu fetița mea de trei ani. Să tot fie câțiva ani de atunci. Să zicem că ne jucam. Că ne jucam și cu alți copii. Și văd o fetiță foarte tristă venind către noi. Era foarte-foarte tristă. Să fi avut vreo șapte ani. Poate mai mult, poate mai puțin. Și văd că e cu cineva. Tatăl ei. O figură cunoscută. Și fiica mea era cu tatăl ei.
Doi tați cu fetițele lor în parc ar fi fost sănătos să comunice. Ar fi fost minunat să comunice. Sunt momente în care, ca și tată, te simți foarte singur. Ar fi fost, deci, de dorit ca unul dintre tați să nu vorbească în continuu la telefonul mobil. Ar fi fost de dorit ca atunci când cele două fetițe s-au așezat în leagăn și vroiau să fie date în acel leagăn să nu fi fost singurul adult, nu zic tată, care să aibă grijă de dorințele lor.
A venit și un moment în care transpirasem, obosisem și aș fi vrut ca tatăl celeilalte fetițe să se implice un pic, nu știu ... măcar zece minute, să fumez și eu o țigară. Chiar am făcut semne în zona vizuală al celuilalt părinte c