Să îi deranjezi pe ceilalţi a ajuns un sport. E o manieră de a-ţi dovedi personalitatea. Arăţi că nu îţi pasă de nimeni, că faci ce te taie capul. Una dintre observaţiile uşor de făcut când te întorci din Occident la Bucureşti este nivelul incredibil al zgomotului. Fără să fie un oraş cine ştie ce dinamic economic sau cultural, fără să aibă o viaţă de noapte la parametri comparabili cu Roma sau Amsterdam, totuşi dezvoltă o multitudine de zgomote, de te miri de unde această ambianţă intimidantă şi agresivă, care te obligă să-ţi pui palmele la urechi când eşti în stradă. Claxoane, frâne, înjurături, un terasament nesilenţios de pe vremea lui Pazvante, ziduri de beton care amplifică zgomotele. O cacofonie. Şi acasă eşti invadat de preferinţele muzicale ale vecinilor, care ţin morţiş să-ţi spargă geamurile cu manelele sau rockul lor şi care nu ar dori să adormi fără să afli ce gusturi au şi că, în general, se simt bine - petrec în timp ce tu, fraiere, ai vrea să adormi.

Vor să te bucuri odată cu ei de sărbătorile onomastice, de sfinţi şi alte ocazii, mereu la îndemână de a chefui, chiuind, tropăind, dând boxele tare, scandând scârboşenii menite să ni-i arate plini de viaţă şi fără prejudecăţi. Cum ar fi cele legate de oră şi de respectul pentru somnul celorlalţi. Poliţia (era să zic miliţia) nu intervine – suntem o ţară liberă. E prea plictisită de mulţimea reclamaţiilor pe această temă şi de ora nocturnă la care tot felul de inşi se găsesc să sune la 112 pentru a cere să facă linişte. Fireşte, la ora cu pricina, brava poliţie se ocupă de cu totul altceva, legat de protecţia cetăţeanului şi respectul legii - moţăie prin maşini, alteori cu capul pe birou, când nu trage una scurtă ­într-un­ birt mai vesel, aşteptând zorii fericiţi, când merge acasă la nevastă să numere cu ce s-a ales.

Vorbeam despre zgomote. În cazul de faţă e bine să nu scoţi n