Cine a zis că România nu e prezentă la Europene? E mai mult decît prezentă la Europenele de scrimă.
Fetele astea fac ce fac și scot cîte un iepure din pălărie la orice oră. Se defectează Ana? Nu e nimic, nu avem de ce să intrăm în panică. Simona și Anca se înființează pe planșă blindate, cu o ștafetă invizibilă în mînă. În mîna cealaltă, nu în cea cu arma. Iar Loredana e surpriza care adaugă sare și piper poveștii, oricare ar fi ea. De aceea în orice anotimp, una dintre ele, măcar una, știe că misiunea este medalia. Fetele acestea, unele mai talentate, altele mai muncitoare, unele mai creative, altele mai tehnice, se trag una pe alta. S-au găsit, în lumea mică a scrimei românești, patru oameni de echipă, greu de întîlnit și de adunat în același loc.
E ceva contagios acolo, ceva care crește, crește, se învolburează. Un mic uragan alb, compus din patru caractere diferite, din patru temperamente diferite. O sferă clocotind de energie, în care funcționează - separat și împreună, depinde de circumstanțe - patru fiare războinice superdrăguțe în căutarea succesului. Un organism perfect ce se regenerează din propria-i experiență, din greșeli inevitabile și din medalii strălucitoare.
În ultimii ani, scrima a devenit sport național. Adică, așa ar fi trebuit să devină. Spadasinele sînt stăpîne pe orice podium, la orice concurs. Dincolo de constanță, ele au de partea lor vîrsta (27-28 de ani), cînd sînt și suficient de mature, și suficient de dinamice încît să știe cum să-și asigure cît mai multe triumfuri și să știe să se și bucure de ele. Este vîrful lor vieții lor, ca sportive și ca femei. Iar încrederea în forțele proprii și emoția întîlnirii pe planșă cu colega de cameră este amestecul ideal între îndîrjirea necesară și bucata de inimă care rămîne închisă în fiecare sală de concurs.
La Jocurile Olimpice de la Londra, care vin peste noi chiar luna vi
