Era în vara anului 1971, eram student, făceam practica sociologică la Piteşti, tocmai apăruseră nefastele „Teze din iulie” menite să re-stalinizeze cultura românească. Sursa: CODRIN PRISECARU

Începea noua glaciaţiune ideologică şi politică. Le-am citit şi am izbucnit în râs, împreună cu colegii mei, între care Călin Anastasiu şi Alin Teodorescu. „Veţi vedea curând că nu e nimic de râs”, ne-a avertizat o profesoară care apucase demascările din anii ’50. Nu s-a înşelat. La fel, nu este nimic de râs în aiuritoarele directive emise de Andrei Marga.

Mai nou, a ajuns să ceară funcţionarilor ICR să se transforme în poliţişti ai gândirii, să depisteze orice urmă a ceea ce, într-o scrâşnită limbă de lemn, documentul emis de conducerea institutului numeşte „minimalizarea valorilor româneşti”. Intrăm în zona buimăcitoare a mentalului de tip chişinevschian, demonizant şi stigmatizant. Nu mi-aş fi putut imagina vreodată că un istoric al filosofiei europene precum Andrei Marga se va preta la o asemenea negare a tot ce înseamnă tradiţia maioresciană din cultura românească. Se răsucesc în mormintele lor E. Lovinescu şi Ion Negoiţescu, Stefan Augustin Doinaş şi Monica Lovinescu, Matei Călinescu şi Virgil Ierunca, Noel Bernard şi Vlad Georgescu, N. Steinhardt şi Alexandru Paleologu, Alice Voinescu şi Lucian Raicu, Mihail Sebastian şi Alexandru George. Limbajul scremut al directivelor profesorului Marga este acompaniat de numiri şi revocări care te lasă fără cuvinte.

Directoarea ICR din Varşovia, Sabra Daici, admirată de personalităţile cele mai importante ale culturii din acea ţară, este înlocuită, fără nicio explicaţie, cu o doamnă secretară poate cumsecade, dar fără urmă de expertiză în domeniul diplomaţiei culturale. Mă abţin să vorbesc despre alte cazuri. Totul se petrece fără noimă, absurd, improvizat şi arbitrar. Nu există o strategie în afara plăcerii de a distru