Într-un text publicat acum aproape 20 de ani într-unul dintre primele numere ale Dilemei (nr. 25 din săptămâna 2-8 iulie 1993), text intitulat Patologie pre-şi postrevoluţionară şi antologat în cartea Chipuri şi măşti ale tranziţiei (Editura Humanitas, Bucureşti,1996), Andrei Pleşu făcea observaţia că în 22 decembrie 1989 poporul român a schimbat o nevroză cu alta, înlocuind neurastenia cu isteria.
Se pare că substituţia a fost atât de puternică, atât de deplină încât ne-am acomodat perfect cu noul produs, că ne place carnavalescul lui şi că savurăm cu o plăcere aproape maladivă momentele de natură să îi reconfirme vitalitatea. Omiţând adevăratele priorităţi.
Suntem confruntaţi cu o vitalitate suspectă, deloc sănătoasă ce se manifestă în largul ei în presa care îşi uită până şi problemele legate de propria-i supravieţuire şi devine brusc tonică şi vioaie atunci când dă Dumnezeu şi mai moare câte un român celebru, aşa cum s-a întâmplat în ianuarie cu Sergiu Nicolaescu, ori când este arestat un român încă şi mai celebru, aşa cum se întâmplă zilele acestea cu Gigi Becali.
De luni încoace aproape că nu există organ de presă, fie el ziar, televiziune de ştiri, televiziune generalistă ori post de radio care să nu fi socotit că un gest firesc al justiţiei, cum a fost acela de a-l trimite cu o întârziere mult mai puţin firească pentru trei ani după gratii pe latifundiarul din Pipera pentru o infracţiune comisă acum vreo 16 ani, merită ediţii speciale, interminabile talk show-uri, nenumărate breakingnewsuri, consistente mobilizări de reporteri, comentatori, părerologici şi mijloace tehnice.
Îl plâng, îl cântă şi îl descântă la ore de maximă audienţă pe fostul oier pe care banii şi accesele periodice de mârlănie aducătoare de rating l-au propulsat în prim-planul vieţii publice şi politice româneşti şi l-au făcut tovarăş de pahar şi de Cireşica cu preşedi
