S-au iubit două fulgere româneşti, Maria Tănase şi Constantin Brâncuşi. S-au iubit năprasnic. Cu viteza luminii. Doi români, două genii planetare care şi-au trăit viaţa la voltaje greu de înţeles. Nu se puteau iubi decât până la o incandescenţă grăbită. Iubirea lor a fost până la scrum, pătimaşă şi explozivă. S-au iubit două fulgere româneşti. Brâncuşi cel care a revoluţionat totul în sculptură şi a deschis porţi în artă care nici nu puteau fi bănuite. Iar Maria a strâns în cântecele ei toată jalea dar şi pofta de viaţă viforoasă a românilor. A trecut Maria Tănase ca o adiere a geniului de la blestemul prăvălit peste cel care îşi vinde dragostea până la bucuria aşezării busuiocului în păr, de la testul de iubire “aseară ţi-am luat basma” până la clocotul din Ciuleandra. Viaţa Mariei a fost fabuloasă. Pe bună dreptate autorul de reviste Constantinescu a găsit o metaforă teribilă “Maria e o drăcie a lui Dumnezeu!”. La viteza cu care zbura destinul Mariei fără să oprească în gări, cele două genii ­ Brâncuşi şi Maria Tănase ­ s-au despărţit repede. Pe cât a iubit-o de arzător, pe atât de necruţător a fost Costache Brâncuşi după despărţirea de Maria. Necruţător, dar şi nedrept, bântuit de revolta pentru eşecul iubirii. “Maria e o bocitoare.” Salturile ştiinţei mondiale sunt uluitoare şi de la clonare se aşteaptă revoluţii. Ce bine ar fi să putem lua o moleculă din iubirea cosmică dintre Brâncuşi şi Maria Tănase, să putem clona în viitor acest mugur de genialitate românească. Iată că, pe nesimţite, au trecut 100 de ani de când s-a născut Maria dar şi 50 de ani de când au petrecut-o un milion de români la ţintirim. Un veac şi o jumătate de veac. Viaţa şi cântul Mariei se măsoară doar în veacuri. Superbe cele două ediţii de colecţie ale Jurnalului Naţional închinate Mariei Tănase. Un film, probabil, ar fi o basma prea strâmtă pentru soarta Mariei Tănase. A deocheat-o un înge