România era prea mică pentru a rămâne în afara vâltorii, iar Italia era prea mare pentru a se sustrage.

Se împlinesc, astăzi, o sută treizeci de ani de la naşterea lui Benito Mussolini, cel care avea să îndrepte Italia spre cel mai mare dezastru din întreaga ei istorie şi, totodată, să contribuie – din postura de partener secund al lui Adolf Hitler – la drama celui de-al doilea război mondial. Acum câteva luni, în acest colţ de pagină, am amintit de figura Ducelui şi de câţiva colaboratori ce i-au împărtăşit soarta. Era vorba de una dintre zilele negre ale fascismului şi nazismului, cu execuţii în Italia şi sinucideri într-o Germanie hitleristă ce-şi trăia ultimele zile.

Personalitatea lui Benito Mussolini mă interesează de multă vreme, din considerente teoretice. Relevante mi se par în primul rând întrebările legate de tipul regimului politic pe care l-a instituit şi patronat şi de eclectismul ideologic ce l-a caracterizat, indiscutabil, pe Duce. După părerea mea, astfel de întrebări sunt importante pentru că ne obligă la definirea riguroasă a termenilor şi la defensivă împotriva raţionamentelor circulare. Mai există, însă, o întrebare interesantă, ţinând cu precădere de domeniul Relaţiilor Internaţionale şi care trebuie însoţită de eternul avertisment cu privire la abordările „ce s-ar fi întâmplat dacă...?”.

În cazul de faţă, ce s-ar fi întâmplat dacă, în 1940, Ducele s-ar fi comportat asemeni fostului său pupil de la distanţă, generalul spaniol Francisco Franco, refuzând să angajeze Italia în război alături de Hitler şi promiţând, în schimb, o neutralitate prietenoasă? Ar fi fost posibilă o astfel de variantă? Ne sunt familiare aceste discuţii, pentru că şi la noi s-a discutat mult pe marginea marjei reale de manevră pe care a avut-o, în 1940-1941, generalul Ion Antonescu.

A pune asemenea întrebări nu înseamnă a desconsidera explicaţiile ş