De la primul său lungmetraj, „The Killing“ (1956) şi până la ultimul, „Eyes Wide Shut“ (1999), Stanley Kubrick nu a încetat să fie unul dintre cei mai fascinanţi cineaşti pe care i-a dat a şaptea artă. Controlul maniacal al formei, originalitatea excentrică a practicii sale cinematografice – cu atât mai surprinzătoare cu cât se manifesta, paradoxal, într-o multitudine de genuri -, perfecţiunea vizuală şi amplitudinea vizionară au făcut din Kubrick nu doar un maestru absolut, ci şi un „caz“ interesant pentru amatorii de corespondenţe între viaţă şi operă: pasionat de şah şi de fotografie de la o vârstă fragedă, retras, aproape claustrat, cultivîndu-şi fobiile şi maniile într-o indiferenţă cvasitotală la afectele celorlalţi (deşi preţuirea faţă de trei dintre actorii cu care a lucrat – Peter Sellers, James Mason şi Malcolm McDowell – l-a făcut să-i declare „genii“), Kubrick defineşte – de unul singur – o anumită viziune populară despre artist care-l apropie de Proust sau de Picasso: de primul, prin mono-obsesia muncii migăloase, de al doilea, prin versatilitate şi răceală. Dacă ar fi să-i găsim rude din familia filmului, Kubrick ar fi văr cu Hitchcock şi Antonioni.
„Odiseea spaţială: 2001“ (1968, la care a lucrat vreme de cinci ani) este cel mai cunoscut titlu al său - şi, totodată, unul dintre cele mai citate filme în orice ierarhie sau top cinematografice. Inspirat de o povestire a lui Arthur C. Clarke, Kubrick a scris scenariul împreună cu acesta. Dar scenariul (S.F.) este mai mult un pretext pentru o creaţie previzionară ce copleşeşte prin ambiţie auctorială şi forţă plastică. Este, poate, titlul definitiv pentru orice „aventură“ spaţială, făcând saltul – mic pentru montaj, uriaş pentru omenire – de la maimuţă la computer (HAL 9000 pe numele lui).
Este o distopie somptuoasă şi rece – cum distopie este şi „Portocala mecanică“ (1971), ecra