Trăim clipe ale dihoniei. Ale unei răzmeriţe generalizate.

Până la alegerile prezidenţiale, societatea românească şi lumea politică se împărţise în funcţie de Traian Băsescu. Demarcarea se făcea în funcţie de sentimentele faţă de preşedinte. Erai pro sau contra Băsescu.

Băsescu devenise alfa şi omega, începutul şi sfârşitul. Totul se raporta la el, nu exista nicio discuţie publică fără să-i fie amintit numele. Nu mai exista gri, ci numai alb şi negru. O întoarcere, trebuie să recunoaştem, la politica anilor 1990, când un alt politician dezbinase iremediabil România: Ion Iliescu. Evident în alte proporţii, dar fenomenul era acelaşi! Linia de demarcaţie se numea Băsescu.

Rezultatul alegerilor, prin victoria lui Traian Băsescu, a provocat o şi mai mare dezbinare, un fel de mişcare browniană. Animozitatea a pătruns în toate partidele. În lipsa unei campanii şi în lipsa „duşmanului natural” Traian Băsescu, politicienii noştri s-au pus de muşcat între ei.

La PSD sunt ape tulburi. Până-n alegeri se părea că Mircea Geoană coalizase toate aripile, aripioarele şi baronii locali în lupta pentru Cotroceni. După atâţia ani de opoziţie, toţi sau aproape toţi social-democraţii simţeau în nări mirosul apetisant al puterii. Eşecul i-a întărâtat la culme, i-a înrăit. Iar cum eşecurile cer capete, există astăzi lideri importanţi care cer înlocuirea lui Mircea Geoană. Adrian Năstase conduce o aripă importantă, a revenit în forţă şi se anunţă cu foarte mari şanse la preşedinţia PSD. Unii lideri nu uită privirea sa, tăioasă, de husky, atunci când conducea cu mână de fier guvernul. Şi nu-i sufla nimeni în ciorbă. Mai corect, nu respira!

Unii nu uită de acest trecut, deşi alţii nu-l văd decât ca singura speranţă a partidului, ferm convinşi că anii de opoziţie şi de drumuri la DNA i-au mai şlefuit din duritate. Un mai vechi „pr