Călin-Bogdan Ştefănescu şi-a petrecut ultimii zece ani ai regimului Ceauşescu adunând bancuri politice. Unii colecţionează timbre. Alţii, cutii de chibrituri. Călin-Bogdan Ştefănescu, inginer la ITB în „epoca de aur”, a strâns cu înfrigurare aproape o mie de bancuri politice. S-a apucat să strângă bancuri de ciudă. De ciudă că se pierdeau. „Auzeam multe bancuri pe-atunci, că ăsta era sport naţional. Le dădeam şi eu mai departe, dar, la un moment dat, mi-am dat seama că începusem să le uit. Ştiam că era unul cu nu ştiu ce, dar uitasem şi bancul, şi poanta. Mi-aminteam, de pildă, contextul. Că mi le-a spus cutare. Ei, în momentul ăsta, am început să le pun pe hârtie”.
Era august 1979. Călin-Bogdan Ştefănescu avea 31 de ani şi lucra la Dispeceratul de Circulaţie al ITB – ului (Întreprinderea de Transport Bucureşti).
Dacă era prins...
N-ar zice că era inconştient. Ştia prea bine la ce se poate aştepta, în caz că era prins. Cea mai simplă pedeapsă era „să-ţi dea o mamă de bătaie”. La polul opus era cazul inginerului Ursu, „care tot aşa a pornit, cu nişte poezii pe care a avut imprudenţa să le citească la birou. Şi cineva l-a turnat”.
Nici variantele intermediare ale pedepselor nu sunau prea bine: „Te puteai trezi că eşti nebun şi te calmau, te puteai trezi că nu mai poţi fi şef de dispecerat, cum eram eu, că nu mai poţi să lucrezi în Bucureşti şi îţi găsesc un loc de muncă la Mediaş... Chestii de-astea”. Cu toate astea, în august 1979 s-a apucat de treabă. A scris mai întâi, „la foc automat”, toate bancurile pe care şi le mai amintea – vreo patruzeci şi ceva, după care, aproape zi de zi, a început să noteze într-un caiet tot ce auzea, toate „noutăţile” în materie de banc politic.
„Problema a devenit mai complicată şi mai stresantă pentru mine după ce m-am căsătorit, au apărut şi copiii şi deja nu mai
