În momentul în care a ocupat România, regimul comunist a mai luat ceva în stăpînire: pe românce, în calitatea lor de mame. Deloc paradoxal, anul ce aducea naţionalizarea principalelor mijloace de producţie (1948) mai aduce şi interzicerea prin lege a avortului - prin introducerea unui articol (nr. 482) în Codul Penal, conform căruia cele ce (sau ce-şi) produceau întreruperi de sarcină erau pasibile de pedepse de la trei luni la cinci ani închisoare. Aşadar, nimic surprinzător: aşa cum fabricile şi uzinele intrau în proprietatea statului, la fel şi femeia, în calitatea ei de producătoare de generaţii viitoare. Argumentarea regimului era parţial validă: echilibrul demografic al ţării, afectat de război, trebuia restabilit; refacerea ţării presupunea şi refacerea forţei de muncă etc. În plus, trebuie adăugat că măsura a făcut ceva valuri mai curînd în mediul citadin; în rest, ea a trecut aproape neobservată - întreruperea de sarcină nu era nici pe departe o practică la ordinea zilei în România tradiţională. Rurală în proporţie de cca 80%, populaţia ţării, în marea ei majoritate, încă mai pleca de la ideea că un copil e dat de Dumnezeu.

LIBERTINUL DEJ ŞI FIDELUL CEAUŞESCU

Totuşi, nu se poate vorbi în cazul satului românesc, din acest punct de vedere, de un puritanism religios sau cutumiar. Întreruperi de sarcină existau, se înţelege, în satele române sau în mahalalele oraşelor (şi au continuat şi după decretul de interzicere din 1948), preoţii locurilor de regulă închideau ochii, iar femeile erau asistate nu de medic, ci de alte femei cu experienţă - aceleaşi moaşe care le ajutau pe altele să nască (unele dintre moaşe fiind chiar soţii de preoţi!). În plus, avortul din casele ţărăneşti intra automat în rîndul secretelor de familie - motive din care e cu totul improbabil ca ele să fi figurat în vreo statistică. Pe lîngă multele-i defecte (umane sau politi