Poate că niciunde nu se observă mai bine trăsăturile, fizionomia, caracteristicile a ceea ce s-a numit nomenclatură decât în momentele ei de respiro, când tovarăşii de la vârf deveneau „umani", se destindeau, ieşeau din fumul nevăzut şi apăsător al şedinţelor şi plenarelor interminabile, când îşi permiteau, însă mereu vigilenţi, prevăzători, câte-o agapă, câte-un chef sau dădeau curs vreunei pasiuni, vreunui „hobby".

Din această perspectivă, cartea lui Vasile Crişan, „La vânătoare cu Ceauşescu" (recent lansată la standul „Adevărul" de la Târgul Gaudeamus), este, cu toate imperfecţiunile ei stilistice şi cu toate parti-pris-urile autorului, exemplară. Avem aici reprodusă cu claritate imaginea unei caste aproape feudale, în plină acţiune, cu domnitor, boieri, arendaşi, vechili, iobagi ş.a.m.d. Vânătorile clanului Ceauşescu, ale acoliţilor şi invitaţilor lui, nu diferă decât foarte puţin (maşini de teren şi elicoptere în loc de caleşti şi cai) de goana şi hăituielile medievale puse la cale de dinastiile regale de altădată. Terenurile, pădurile, zonele de vânat sunt numai ale lor, cei care participă sunt aleşi pe sprânceană, măcelul cinegetic e identic. Şi ce poate fi mai semnificativ decât faptul că vânătoarea, aşa cum o practică boşii comunişti, nu face decât să reflecte, la scară animalieră, marea vânătoare de oameni începută cu Revoluţia din Octombrie? Inclusiv vânătoarea propriilor membri de partid, vânătoarea „parti-cidă", ca să zic aşa.

Două personaje se desprind cu pregnanţă din viziunea lui Vasile Crişan: una este a lui Ion Gheorghe Maurer, tratat cu vădită simpatie, în felul în care Duiliu Zamfirescu îl trata pe boierul Murguleţ în „Viaţa la ţară", ca pe un „boier" de neam, ca pe un estet al vânătorii, bon-viveur, bref: un nomenclaturist „à visage humain". Prin contrast, Ceauşescu e un fel de Tănase Scatiu, un parvenit, un lacom, un necioplit trăgân