Mici, bere şi manele, precupeţi, sacagii, bragagii. Printre de-alde astea îşi vindeau neguţătorii în Bucureşti pânzeturile, stofele şi postavurile aduse de la Lipsca (Leipzig), în urmă cu un secol şi jumătate. După care se duceau la zarafi să-şi schimbe mahmudelele şi firfiricii în ducaţi sau taleri pentru a-l plăti pe furnizorul german sau flamand, ori cereau bani cu camătă ca să nu rămână fără lichidităţi, iar dacă nu reuşeau să plătească, ajungeau mofluji (faliţi).
În vecinătatea importatorilor erau şi prăvăliile meşteşugarilor - gabroveni (fabricanţi de cuţite), covaci (fierari), zlătari (aurari), şelari, blănari, şepcari. Doar mămularii şi marchitanii îşi vindeau mărunţişurile direct de pe caldarâm.
Şi poate că treaba ar fi rămas aşa multă vreme, sub influenţa tărăgănată a ritmurilor orientale, numai că, după primii ani de domnie ai principelui Carol, zarafii şi cămătarii care făceau legea pe Lipscani au dispărut, cedând locul bancherilor. De la alişverişurile pestriţe, România a sărit miraculos de repede la moneda naţională, burse şi camere de comerţ. Atunci s-au înălţat Ateneul Român, Palatul Cotroceni, Podul de la Cernavodă, Universitatea Bucureşti, Gara de Nord, Palatul CEC, Foişorul de Foc, Palatul Poştelor (Muzeul Naţional de Istorie), Palatul de Justiţie, Facultatea de Medicină, Palatul Fundaţiei Universitare Carol I (Biblioteca Centrală Universitară). Bucureştenii au trecut de la lampa cu gaz la curentul electric. De la trăsură la tramvai şi tren. De la scrisori trimise prin comisionar la telefon.
Totuşi nimic nu se putea ridica fără bani. Facem ce facem şi tot la PIB ajungem. În 1870, PIB-ul/locuitor al României era cel mai redus din zonă, dar în 1913 deja era peste cel din Grecia ori Polonia.
Mai important decât număratul metrilor pătraţi construiţi, al kilometrilor pietruiţi, al tonelor exportate e însă
