Am fost invitat de colegi ONG-işti să-mi dau cu părerea ȋn cadrul unor consultări publice pe recenta idee a USL de ȋnfiinţare a regiunilor ȋn România, ca nivel III de administraţie locală aleasă. Misiune imposibilă: n-ai cum să comentezi un proiect inexistent, niciodată conturat nici măcar de UDMR, teoretic promotorul localismului.
Discursul liric despre regionalizare, autonomie, specific cultural şi mici patriotisme municipale nu poate ţine loc de proiect. N-am avut niciodată trei pagini scrise cu motivaţia reformei (beneficiile aduse de regiuni, costurile fiind vizibile: ȋncă un nivel administrativ cu funcţionari, bugete, etc) şi cei doi parametri de bază ai săi (lista funcţiunilor noilor unităţi şi sursele lor de venituri) ca să avem ce discuta, pro sau contra. Premierul a murmurat ceva cu gestionarea fondurilor UE, ȋnsă vag. Dacă e vorba de asta, e greşit, pentru că instrumentele structurale au rostul de a ȋntări administraţia şi a completa bugetele pe sarcini existente, nu de a crea administraţii suplimentare, paralele, axate pe cheltuirea de bani comunitari.
Previzibil, dezbaterea se va cantona ȋn detaliul infantil, dar tocmai de aceea de maximă audienţă, al desenării pe hartă a graniţelor şi capitalelor. Va prevala sfânta ignoranţă a celor ce vorbesc din zone sărace, dar care se cred bogate, un minim de documentare fiind sub rangul vizionarilor europeni de Câmpia Turzii. Nimeni nu va observa că e paradoxal să vrei coeziune teritorială (adică redistribuţie) când te bucuri la banii UE, dar să nu o mai vrei ȋntre regiunile ţării, cum se practică ȋn orice stat membru.
Sunt un susţinător al descentralizării, ȋnsă fiindcă am studiat-o comparativ vreo zece ani am ȋnvăţat din studii ale altora mai deştepţi decât noi următoarea lecţie: ea e bună dacă e făcută corect, cu instituţii clare şi reguli bugetare ferme; şi devine o catastrofă ȋn mediu admin