Zilele trecute, pe adresa preşedintelui Comisiei finanţe-bănci a Senatului României a venit o scrisoare prin care o bătrînă doamnă de undeva de pe cuprinsul urban al ţării îşi prezenta păsul. Ideea era că, în urmă cu aproape 17 ani - mai precis în 1988 -, doamna depusese la C.E.C. suma de 100.000 lei, bani buni la acea vreme, şi, la capătul acestui răstimp, după un vîscos şi tulburător episod de istorie strict contemporană, dobînda totală s-ar ridica la fix 5.200.000 lei. În van toată săptămîna media a fost marcată de mantiile roşii ale cardinalilor îndoliaţi, pentru că mie povestea de mai sus mi-aduce în faţa ochilor o pădure de dileme ca nişte mesteceni albi: cehoviană situaţie (să pui nişte bani la păstrare oficializată, să speri în creşterea ta pe spinarea lor, să se schimbe sistemele, să ţi-i muşte carii tranziţiei ş.a.m.d.), dostoievskiană îndoială (să aştepţi cu anii, să te gîndeşti la bani, să te întrebi să-i scot?, să nu-i scot?, dacă-i scot ce să fac cu ei mai întîi? etc.) şi gogolian deznodămînt: să ai, la început, bani de-o garsonieră mare, bună şi luminată, şi să ajungi (cu dobîndă cu tot!) la o sumă care să nu-ţi permită decît un sicriaş, aşa, mai modestuţ! În această minimizatoare situaţie (să ai ceva, să nu te atingi de ce ai, să treacă timpul şi să rămîi cu mai puţin) sîntem de fapt cu toţii. Parcă tot ce se întîmplă în jurul nostru trece prin această grilă: evenimente care se nasc cu coamă de leu şi mor cu puf de şobolan, personaje ce debutează cu intonaţii voievodale şi sfîrşesc în scîncete. Să luăm drama ziariştilor răpiţi, încă nesoluţionată la ora la care scriu, dar cu totul în ceţuri, din mai multe puncte de vedere. Frăţii arabe din Irak, fraţi arabi din Bucureşti, cumetri care apar şi dispar din poze... Să nu vorbim cu păcat, dar deseori păţania a dat ca şi cum ar fi picat bine: cel puţin o parte a presei - ca să cităm din clasici - a