În filmul revoluţiei române, la cinci minute după căderea Bastiliei începe nu Teroarea, ci Termidorul.
Din când în când, cu vădită surprindere şi neplăcere, aflăm că printre noi mai trăiesc vechi torţionari din perioada regimului comunist. Mulţi dintre ei s-au afirmat profesional în primii ani postbelici, când era mult de lucru. Ţara trebuia să scape de capitalişti şi de uneltele lor mai mult sau mai puţin conştiente – în total, milioane de oameni. Dar, pe piaţa muncii, oferta a echilibrat cererea. S-au găsit români care să îndeplinească aceste sarcini – cu variaţii în ceea ce priveşte zelul şi spiritul de iniţiativă, dar să le îndeplinească.
În 1989, aceşti oameni făceau parte deja sau se pregăteau să intre în categoria pensionarilor – acei oameni cărora societatea le recunoaşte munca şi cărora încearcă să le asigure un trai cât mai decent. Unii dintre ei, cei foarte vizibili, au avut ghinion, în acest ultim sfert de veac: au fost identificaţi de fostele victime, numele lor a apărut în Memorialul Durerii, au venit pe la ei cercetători sau jurnalişti sâcâitori. Dar prea puţini au fost cei care şi-au văzut tulburată bătrâneţea.
Probabil că au avut ceva emoţii, imediat după prăbuşirea lui Nicolae Ceauşescu, mai ales că se mai auzeau voci care strigau că revoluţia ar fi sau ar trebui să fie anticomunistă. Însă, la noi, la cinci minute după căderea Bastiliei începe nu Teroarea, ci Termidorul. Imediat au venit motivele de confort şi de satisfacţie. Cum altfel, când Corneliu Coposu, Ion Diaconescu şi alţii asemeni lor – vechile lor cunoştinţe din sistemul concentraţionar românesc – devin, iarăşi, marii duşmani ai poporului? Frontul Salvării Naţionale a făcut mai mult decât să-şi îndeplinească promisiunea: nu numai că i-a salvat de eventualul linşaj, dar le-a oferit, implicit, şi certificatul de cetăţeni onorabili. Peste timp, au primit confirmarea că şi