120 de portrete nu ajung pentru a o traduce pe Isabelle Huppert. Are clasă şi când se joacă cu picioarele desculţe în iarbă, şi când joacă o prostituată. Sursa: VLAD STĂNESCU
„Nu există lucruri bizare, asta dacă prin bizar înţelegi ceva exagerat în raport cu un personaj pe care mă gândeam să îl joc. Nu mă surprinde niciodată nimic din partea unui regizor. Sau, în orice caz, nu din partea unui regizor mare. (...) Nu mi-e greu să fac filme, îmi vine atât de firesc şi de uşor încât nu-i pot asocia noţiunea de efort, de asta îmi şi place. Nu e doar muncă, ci şi o manieră de a trăi”.
Şi, de parcă n-ar fi fost suficient, Isabelle Huppert completează aceste declaraţii cu „Personajul nu există, e o ficţiune. Eu joc persoane”.
SUMARUL ARTICOLULUI Huppert: “Mi se pare extraordinar cinemaul vostru”„Ador filmele regizorilor români”„Ador filmele regizorilor români”
Poate părea că l-a luat pe „nu” în braţe, dar şi negaţia este preţioasă la ea. Vezi cazul regizorului Michael Haneke: i-a oferit rolul din „Funny Games”, ea l-a refuzat, iar el a înţeles-o, apoi l-a acceptat pe cel din „La Pianiste”, asta după ce cineastul a liniştit-o: „Vezi că e şi mai rău decât cel din «Funny Games »!”.
Iar când spune că nimic nu e bizar, o retrospectivă a rolurilor ei nu poate să nu-ţi treacă prin minte: măcelăreşte o familie întreagă în „La cérémonie”, de Claude Chabrol, îşi mutilează organele genitale cu lama în „La Pianiste”, iar în „Ma mère”, de Christophe Honoré, îşi ţine fiul în braţe în timp ce el se masturbează, e femme fatale în „La Garce”, de Christine Pascal, prostituată fanată în „Sauve qui peut (la vie)”, de Jean- Luc Godard şi călugăriţă nimfomană în „Amateur”, de Hal Hartley.
Până şi interpretarea din „Les valseuses” (regia Bertrand Blier), filmul care i-a adus prima porţie de faimă, e cu dublu tăiş: joacă o nimfetă care-şi a
