Stăteam de vorbă cu doctorul Tudor Ciu­hodaru, medicul primar Tudor Ciu­hodaru, şeful medicinei de ur­genţă de la marele spital ieşean „Sf. Ioan”, despre această medicină de sprint, de sacrificiu, o medicină „an­ti­g­ra­vitaţională”, de bătălie la ba­io­netă pe acel hotar ceţos, plin de mis­te­re dintre viaţă şi moarte. O me­di­cină a ultimei mâini întinse întru smul­­gerea unui om cu aproape am­bele picioare dincolo de graniţa ne­fii­n­­­ţei. Şi-i spuneam sufletistului me­dic primar şef de „urgenţe” Ciuhoda­ru că mi se pare că medicii de urgenţe se simt cei mai aproape de Dumne­zeu.

M-a privit cu ochi adânci şi mi-a spus ceva tulburător: „Magistrul meu, medicul militar de la care am învăţat această meserie, îmi atrăgea atenţia să nu uit niciodată că medicul de urgenţă poate fi ultima figură pe care o zăreşte un om care părăseşte lumea aceasta”. Şi-mi mai istorisea cu oftat doctorul Ciuhodaru că şi-a pus în gând să se lupte cu toate puterile pentru a interzice etnobotanicele, fiindcă ştie ce greu e zbuciumul de a scoate din convulsii şi delir tânărul îndopat cu otrăvurile din acest frunze şi îşi mai doreşte ceva, să trimită la şcoală fetiţa care se chinuie cu cinci fraţi într-o casă dărăpănată de bagi pumnul între uşă şi perete în Ţicău, în preajma bojdeucăi lui Creangă.

Biata or­fană a ră­mas repetentă fiindcă n-a avut haine să se ducă la şcoală, n-a avut nici măcar un caiet şi nici vorbă de vreun pix. Şi fiindcă nu trebuie să uităm zicerile deştepte, trebuie să demontăm bârfele greţoase despre eroii Ro­mâ­niei. Când un popor trebuie pus în ge­nunchi, îi dărâmi statui­le. Au cârtit unii cum că Mihai Vi­tea­zu era doar un aventurier sau răz­boinic care acţiona de azi pe mâine în funcţie de „scorul” unei bătălii. Pentru a-i fura lui Mihai În­tregitorul me­ritul uriaş de a uni su­fletele ro­mâ­neşti din cele trei state. Să fim mândri că Mihai a făcut pri