Aşadar, iau povestea de unde am lăsat-o săptămîna trecută. Mă aflam recent într-un restaurant libanez de la noi şi, cum aşteptam eu să-mi vină lipia, hummus-ul şi tabouleh-ul pe masă, privind la copiii veseli şi bruneţei ce se jucau în grădină, la arabii zîmbitori şi vorbăreţi şi la soţiile lor cu decente baticuri pe cap, de la mesele din jur, numai ce m-a trecut un fior şi mi-am adus aminte, ca din întîmplare, cîteva cuvinte pe care în urmă cu ani, tot în vară, mi le spusese Mircea Iorgulescu, la Paris: anume că unii copii nu seamănă deloc, dar deloc, cu părinţii. Asta se întîmpla prin iulie '01, cu vreo două luni înainte de septembrie. N-a intrat în detalii, dar cert este că aceste fraze priveau generaţia a doua de imigranţi ai Franţei, mai cu seamă pe cei proveniţi din culturi şi religii extra-europene - maghrebinii şi, mai exact, tinerii din familiile care, cîndva în trecutul recent, s-au stabilit în hexagon. Ceva părea a se întîmpla în mintea şi în sufletul acestor tineri: instinctul lor de a-şi demarca un teritoriu şi de a-l ţine sub control (să fie răzbunarea unui complex al noului venit?) - ceea ce a dus, cum spune poliţia pariziană, la parcelarea banlieux-urilor - tentaţia lor de a-şi reclama identitatea prin detalii de vestimentaţie - ceea ce avea să ducă la disputa legată de dreptul elevelor musulmane de a purta văl într-un spaţiu şcolar care în Franţa este prin excelenţă laic - şi, în fine (dar mai ales), relaţia contorsionată dintre acest tineret şi autoritatea publică în ansamblu - fie ea gardian public, agent de circulaţie, agent fiscal sau judecător. Evident, (şi) din acest punct de vedere Franţa este cu paşi mari înaintea noastră. Din cauza unui experiment istoric ce ne-a ţinut ocupaţi (vorba vine!) o întreagă jumătate a secolului trecut, unul pe cît de greu vindecat pe-atît de repede uitat, România nu a devenit ţară de imigraţie decît recent. Cum în