Aparţinând biologic generaţiei 27, dar străin de orice implicare legionară, aşa cum, din nefericire, s-a întâmplat cu unii dintre reprezentanţii de frunte ai acesteia, debutând în volum târziu, de abia în 1946, cu romanul Frunzele nu mai sunt aceleaşi, apărut sub pseudonimul Mihail Villara, Mihail Fărcăşanu e cunoscut îndeosebi datorită publicisticii sale.

Aceasta s-a consumat în diverse periodice, cele mai multe de orientare liberală, din ţară, dar şi din exil.

Îndată după 23 august 1944, odată cu reluarea apariţiei cotidianului Viitorul al PNL, suspendat încă din anul 1938, Mihail Fărcăşanu devine directorul acestuia, publicând în cuprinsul lui editoriale zilnice şi comentarii politice, înfruntând feluritele forme ale cenzurii, din ce în ce mai acerbă. De la cea politică, o cenzură care, în realitate, nu a fost niciodată abolită, nici după ce România s-a lepădat de fascism şi în pofida faptului că după actul istoric al cărui arhitect a fost Regele Mihai I Constituţia democratică din 1923 a fost repusă în drepturi, la cea economică, aceasta manifestându-se prin tot mai redusa cotă de hârtie acordată publicaţiei. Lucru care a determinat tipărirea ei într-o paginaţie redusă şi într-un tiraj nici pe departe suficient prin raportare la solicitarea pieţei.

Apărarea libertăţii de noua barbarie

Aici, în aceste editoriale scrise într-un interval foarte bine definit de Ioan Stanomir în cartea Apărarea libertăţii 1938-1947 (Editura Curtea veche, Bucureşti, 2010) drept unul de “democratizare înşelătoare”, Mihail Fărcăşanu îşi va exercita ceea ce acelaşi exeget numeşte “misiunea de a apăra patetic şi disperat cauza demnităţii în faţa noii barbarii”, dar va şi schiţa “profilul noului discurs liberal”, gândirea sa oferind “imaginea stenică a unui liberalism umanist, personalist şi antietatic’’, bazat pe încrederea în valorile libertăţii şi, implicit, pe re