Ţaţa a fost mai întâi ţăţică. Locuia pe vremea aceea în vale. Deşi departe de centru, ea a ştiut să stea cu ochii pe cele câteva ţaţe din sat ca să le poată călca pe urme. A învăţat mai mult de la ele decât de la şcoală. Cert este că, la vârsta la care altele nu sunt nici măcar ţăţici, dumneaei şi-a văzut visul cu ochii ajungând ţaţă. Dar nu ca alea de la care învăţase, ci cu mult peste nivelul lor. De altfel nu existase, din câte îşi aduceau bătrânii aminte, niciodată o asemenea ţaţă în sat.

Era, cum zicea ţăţica topindu-se de admiraţie, cea mai superioară dintre toate. Asta însemna că le întrecea în multe privinţe, începând cu felul în care umbla pe drum şi terminând cu cel în care îşi ţuguia buzele. Ziceai că se înfige în pământ când călca, şi chiar s-ar fi înfipt dacă picioarele ei lungi ar fi fost ascuţite ca ţăruşii şi nu rotunjoare ca burlanele. Bă, ce bulane are asta!, strigau puştanii pe drum, vrând de fapt să spună burlane, însă din pricini care ne scapă nu se auzea aproape niciodată r-ul. Acesta, ca şi ramul, îi era prieten numai ei.

Ţaţa nu nedreptăţea nici o literă când se apuca de turuit. Ca să nu mai vorbim despre cuvinte. În locul gurii ei cărnoase se instala o gură mică de tun în bătaia căreia nu era bine, dar deloc nu era bine, să stai. Căci ghiulelele pe care le scuipa artileria unor buze atât de belicoase distrugeau tot ce atingeau. Dacă nu-ţi păzeai bine reputaţia sau îţi lăsai demnitatea în stabulaţie liberă, mizând pe gardul de protecţie al Constituţiei, ţaţa ţi le ciuruia din vorbe.

Ca să fim drepţi, trebuie să spunem însă că nu trăgea chiar în oricine, ci numai în cei care comiteau greşeala fatală de a nu-i susţine ţăţismele. Tunuleţul rujat nu era întrebuinţat numai ca armă de război. El slobozea, cu şi mai multă osârdie parcă, obuze moi în coaja cărora se simţea catifeaua limbii din amonte, spre prepeleac