Însuşindu-şi bine maniera kafkiană, Matei Vişniec a adăugat tensiunii absurdului întunecat şi un vag lirism oniric. Început încă din 1988, romanul „Domnul K. eliberat“ este, conform mărturisirii autorului, inspirat de trauma personală a eliberării din realitatea comunistă kafkiană.

La câteva zile după eliberare, kafkianul Koseph J. devine gardianul provizoriu al foştilor colegi de penitenciar:

„La un moment dat se opri în faţa celulei cu numărul 50 şi stătu nemişcat în faţa ei aproape cinci minute. «Oare ştie că sunt aici?» îşi spuse. Era imposibil ca omul să nu ştie că în faţa celulei sale cineva stătea nemişcat, de câteva minute bune. Koseph J. şi-l imagina pe deţinut aşteptând speriat, încovoiat pe marginea patului, chinuindu-se să înţeleagă de ce se opriseră paşii în faţa celulei sale. Tocmai în faţa celulei sale! Oare îi era frică omului dinăuntru? Cu siguranţă că-i era frică. Îi era frică de el, de Koseph J., ca de ceva misterios şi necunoscut. Probabil că avea inima cât un purice. Probabil că-şi ţinea capul în palme şi se aştepta la ceva foarte rău. Probabil că-i tremura ceafa de încordare. Brusc, Koseph J. desprinse oblonul ferestruicii ca să vadă dacă lucrurile stăteau chiar aşa. Avusese dreptate. Omul dinăuntru stătea chircit pe marginea patului. «Parcă vomită», gândi repede Koseph J. Omul era în mod real speriat. Îşi ţinea capul în palme şi tremura uşor din tot corpul. Pentru o secundă, omul întoarse capul şi privirile celor doi se întâlniră. Faţa omului era contorsionată de frică, avea o tentă vânătă şi cutele i se adânciseră teribil. «Eu am făcut asta», gândi Koseph J. Nu ştia dacă trebuia să se simtă mândru sau să-i fie o cumplită ruşine că produsese, printr-un simplu joc de paşi, o asemenea spaimă pe chipul unui om. «Aş putea să le fac la toţi asta», gândi mai departe. Da, ar fi putut să se oprească în faţa fiecărei celule, câte un minu