După o sâmbătă neagră (poate părea ciudat că nu e o marţi ca la noi şi la indieni, o vineri ca la restul lumii sau măcar o joie), cu filme incalificabile (un rusesc, o palidă copie a lui “Promised Land”), cu unul care aci vrea aci nu vrea să-şi vândă un teren amărât unor mafioţi cu iaht şi tatuaje, pe care încearcă să-i mituiască mai întâi cu o gâscă de Crăciun.

Şi când află că nu-l sărbătoresc nici măcar pe stil vechi, îi lichidează cât ai zice peşte, după care se duce şi face amor, liniştit, în casa de pe malul apei, cu fetişcana din dotarea distribuţiei-(se chema “O viaţă lungă şi fericită”, îndemnul fiind parcă: Vă supără careva? Împuşcaţi! Împuşcaţi! Împuşcaţi!) I-o fi ameninţat şi pe selecţioneri de l-au luat.

Cert e că intrând în Palat şi cum am o geantă prea mare, în care să încapă şi draga mea tabletă de la Vodafone, m-au pus să o deschid, că părea suspectă. I-am declarat “verificatorului” că, deocamdată, n-am o bombă, dar dacă se mai dă o peliculă ca precedenta, m-ar tenta ideea.

Următorul era un nemţesc cu minunata Nina Hoss, din formidabilul “Barbara”, numai că de data asta era totul pe la sfârşitul secolului 19, cu nişte nemţi care pleacă să caute aur în Canada. Îi zice “Gold”, dar n-are nicio şansă la Ursul repectiv, chiar dacă se face o aluzie la animalul ca atare…

E de-o plictiseală şi un ridicol, cu toate locurile comune din westernurile americane. Li s-o fi făcut dor de Old Shatterhand. Nu le-a ieşit. S-au ales cu râsete când se taie, la nesfârşit, şi temeinic un picior cu fierătrăul şi s-au auzit palide aplauze patriotice, dar şi fluierături sănătoase.

După, a venit “The Necessary Death of Charley Countryman”, filmat în România, despre care se tot auzise cât fuseseră pe la noi Shia LaBeouf, Mads Mikkelsen , care cu toate premiile din lume, dacă regizorul debutant, venit din videoclipurile suedeze,