Ca şi în precedentul său film, regizorul Quentin Tarantino atacă în „Django Unchained“ probleme esenţiale ale istoriei, pe care le reduce la nivelul unui desen animat.

Istoria, ni s-a spus de atâtea ori, nu este altceva decât un continuu proces de eliberare a sclavului, o continuă emancipare a acestuia, dar şi de modelare a lumii după chipul şi asemănarea sa. Titlul filmului „Django dezlănţuit“ nu trebuie citit în sensul figurat, ci la propriu, „dez-lănţuit“, de om care-şi rupe lanţurile/cătuşele.

Un Omagiu adus westernului-spaghetti

Să nu ne lăsăm înşelaţi de aceste consideraţii pseudo-filozofice. Ca şi restul filmelor lui Tarantino, şi acesta este un omagiu adus cinemaului de serie B, în cazul de faţă westernului-spaghetti. Primul film Django a fost lansat în 1966 sub semnătura lui Sergio Corbucci. Dacă am vedea doar genericul filmului, cu elementele – peisaj arid, tipul de literă, muzică –, ne-am putea crede în anii ’60-’70, în vremea cinemaului italian „de exploatare“, aşa-numitul eurotrash.

Tarantino aduce de-acolo, în „Django Unchained“, nu numai pe Franco Nero, interpretul original al personajului, ci şi muzica lui Ennio Morricone. Secvenţele de flash-back, cu cromatica lor violentă, ca şi finalul apoteotic sunt realizate în aceeaşi stilistică. După masacrul final, Django nu are cum să moară şi nu are de ce să se teamă, pentru că el nu este altceva decât un personaj-clişeu, un „carton“, o figură de desen animat, cum era şi Hitler în „Inglourious Basterds“. Ultimele trei filme ale lui Tarantino seamănă foarte mult între ele.

Toate sunt omagii aduse unor genuri ale filmului de serie B, pline de citate şi de intertextualităţi. În „Kill Bill“ este vorba, în primul rând, de filmul de arte marţiale oriental, în „Inglourious Basterds“ de filmul italian de război al anilor ’70, de eurotrash în general, iar aici de westernul-spaghetti, o i