Am avut şedinţă de bloc. De obicei, mă fofilez. Fie nu deschid uşa când bubuie ăştia să mă cheme, fie vin de-afară, îi văd prin uşa de sticlă şi fug înapoi la alimentară, unde plimb un cărucior până face pană.

De data asta nu mi-a mers, ştiau ce nărav am. ”Deschideţi, e important!”, a lătrat cineva. Am crezut că-i poliţia, că în sfârşit l-a omorât cineva p-ăla de la patru, care aruncă oase pe antenele noastre de satelit, iar acum vor mărturii de la vecinii care au auzit o bubuitură. Când am deschis, am dat de-un rânjet administrativ: ”Poftiţi la şedinţă, doamnă, e la parter!”. Ca o doamnă ce eram, purtam pantaloni de trening, papuci cu bot de broscuţă şi tricou cu asociaţia de combatere a dăunătorilor în agricultură. Aveam unşpe culori pe mine. Aşa m-am dus, cu părul ca mătasea de porumb – îl rugasem pe administrator să-mi dea voie să-l întind cu placa, dar a menţionat că nu este cazul.

Jos, se adunaseră ciorchine opt locatari (din vreo 200). Deci eu şi alţi şapte indivizi mai proşti decât iedul cel mare al caprei, care deschide uşa fără să se uite pe vizor. Una venise cu căţelul, o piticanie pe care mă mir că n-o mâncase nicio pisică din bloc. Ăsta hămăia isteric, se holba cu ură mai ales la broaştele din picioarele mele. În ultima clipă, ni s-a mai alăturat un vecin, din greşeală – venise din oraş, a dat de noi în hol. A încercat el o manevră de genul ”trebuie să-mi hrănesc copilul”, dar n-a ţinut. Şefa de scară l-a ciufulit: ”Copilul dumitale are 22 de ani, poate să-şi ia şi singur un ou din frigider”. Noi îl ştiam pe copil, cu o lună înainte prăjise un ouţ şi-au venit pompierii cu tulumbele, să stingă tigaia. A început scandalul. Mă rog, şedinţa. Un vecin a propus să nu mai tolerăm patrupede în bloc. S-a auzit ţipătul ascuţit al damei cu căţelul şi ţipătul înfundat al domnului cu cadru, de la şase, care s-a simţit vizat. Ca să dreagă gafa, vorbit