Înalt, spătos, neras. Ochii goi în momentele de repaos mental se aprind brusc la ordinele lătrate ale lui Cozma, Loiş, Beja. Privirea devine fioroasă, palmele ca nişte cazmale se strâng reflex în pumn.
Degetele noduroase se încordează pe mânerul bâtei, pe coada târnăcopului, pe cablul electric: arme ucigătoare. El este MINERUL. Îşi trăia ultimele zile de glorie cu exact 13 ani în urmă.
Sergiu Nicolaescu a învins la Costeşti
Era ianuarie 1999. Pentru a cincea oară, hoardele minereşti porneau în marş spre Bucureşti. Maree neagră. Vreo 15-20.000 de inşi căliţi în primele patru campanii. Toţi cu înaltă calificare: meşteri în spart ţeste, snopitori - stâlcitori, zdrobitori – cotonogitori, tăbăcitori – zvântători.
Au uimit atunci o lume întreagă cu capacităţile lor strategice. Au înlăturat toate obstacolele din cale. Degeaba ministrul Dejeu, ca un Făt Frumos modern, inventa tot felul de piedici: stabilopozi, camioane cu roţile scoase, stânci detonate. Puzderia din adâncuri le ocolea ca-n joacă.
A urmat memorabila bătălie de la Costeşti. Un cordon de 2000 de jandarmi blochează drumul. Şi aşteaptă ca fraierii. Minerii, bine şcoliţi în tactică militară şi manevre diversioniste la renumitele academii "Mihai Viteazu" şi "Pistruiatul", sub îndrumarea profesorului Sergiu Nicolaescu, găsesc de cuviinţă să se suie pe versanţii drumului şi să le pice forţelor de ordine în coaste şi în spate. 1500 de jandarmi năuci cad prizonieri în mâinile grele ale minerilor. Trei din patru! Başca prefectul Curcăneanu, care, în calitate de factor politic, încasează şi o doză corespunzătoare de scatoalce şi şuturi în fund.
Pacea de la Cozia şi Sfântul Ciu-ciu
Tot Bucureştiul tremura ca varga de frica minerilor care se apropiau de RâmnicuVâlcea. Emil Constantinescu, alt eminent strateg, se gândeşte să înconjoare capitala cu tancurile. Noroc
