replică d-lui Florin CONSTANTINIU (urmare din numărul trecut) Aşadar, domnule Constantiniu, mi se pare că dihotomia dvs. este atît de perfectă încît dă impresia artificialului: de o parte este americanul Holbrooke, bănuit că i-ar urî pe sîrbi, de cealaltă sînt cecenii (care rezistă ruşilor) şi sîrbii înşişi ("stenicul şi luminosul exemplu al unui popor brav", "onoare lor!" - scrieţi). OK, aş spune. Eu unul nu mor de grija americanilor (şi aş sfătui pe nimeni să nu moară, pentru că ei se descurcă binişor şi fără asta), în timp ce de sîrbi chiar îmi pasă, din trei motive: o dată, din acea solidaritate ce ar trebui să ne lege de toţi vecinii noştri, cu care împărţim o bucată de Europă şi secole de istorie; apoi (am mai spus-o) din raţiuni subiective, ce ţin de blugii adolescenţei, de Vegeta prînzurilor în familie sau de programele de televiziune care-mi dădeau posibilitatea, din România anilor '80, să văd ecranizarea lui 1984 după Orwell. Dar mai ales îmi pasă de sîrbi din perspectiva teribilului ghinion pe care acest neam îl are acum: într-un deceniu în care, de la Sofia la Praga, Estul se apropie de Europa, numai Serbiei îi fu dat să intre în glaciaţiune, depărtîndu-se. Totuşi, mă surprindeţi scriind că "sîrbii şi cecenii sînt un prilej de reflecţie pentru noi, românii. Îmi pare rău să constat că, dacă ne comparăm (...) ajungem să acceptăm formula (...) de «popor de mămăligă». Aş spune de mămăligă cu lapte, căci (...) sîntem ca mămăliga muiată în lapte, moale, gata să-şi piardă consistenţa". Nu vă ascund că mesajul, în această formă, mi se pare dezamăgitor. Repet, dezamăgitor. Să nu existe, oare, şi o altă glorie decît cea a războinicului? Pentru a ne recăpăta respectul de sine ar trebui, obligat, să ne luăm la trîntă cu vreo mare putere? Să nu existe şi o glorie, banală, a muncii, a competiţiei? Sînt elveţienii sau cehii, azi, mai puţin glorioşi decît cecenii