Noapte de noapte, gamblerii umplu sălile de joc. Un reportaj la persoana întâi despre un viciu pe care niciun dependent nu-l va recunoaşte vreodată. Sursa: Reuters
„Dă, nene, prin păr, că-i cu noroc!”, mi-a zis Mădălin Voicu, atunci când i-am spus, la lansarea lui Nati Meir pentru prezidenţiale, de la Radisson, că mă mănâncă palma stângă. Era în mai. Atunci am început. Incognito, cu acoperirea perfectă. Am jucat rolul unui gambler luni de zile. Bilanţul final este, relativ, pe zero. Asta contează mai puţin. Beţivul pe care îl vezi dimineaţa în şanţ e un fericit.
Am jucat alături de oameni care au pierdut averi. Feţe descompuse, respiraţii cu halene de hazna, de la fumatul ţigară după ţigară şi de la alcool şi, ce-i mai important, la plecare, bani doar de-un taxi.
Am pariat alături de femei frumoase şi de domni cu haine de fiţe şi bijuterii scumpe. Toate se amestecă la fel ca într-un falanster deşucheat pentru simţurile unui om cu serviciu şi familie acasă. Cazinourile sunt pline. Viciul nu a intrat în criză.
10 milioane la un „spin”
“Fir-ar al dracu’, numai p’alături dă zdreanţa asta!”, sare ca ars un ţigan cu alura lui Smărăndescu. “Haladito, tu nu ştii să dai şi în plin?”, se răsteşte cocalarul după ce a mizat zece milioane la ruletă, la un singur “spin”.
Doi conaţionali tac chitic, uitându- se atenţi în paharele de whisky. Crupiera, o mână de om, e pierdută. “Domnu’, vă rog, nu înjuraţi!”, îl pune la punct inspectoarea, un dealer cu experienţă, care supervizează masa.
Un „badigard” se apropie. Nu-i spune nimic. Omul jucase peste o sută de milioane şi pierduse întruna. Marfa cea mai de preţ a unui cazinou. “Mă piş pe voi!”, icneşte ţiganul şi o rupe spre ieşire.
Atârnătorii îl acompaniază în acelaşi ritm. Dimineaţa îl găseşte în cazinoul de vizavi. Omul e distr
