„- Avem noi căderea să retragem dreptul la fiinţă celor care nu trăiesc cultural? Afirmaţi că restul omenirii pur şi simplu nu este”. „- Nu eu le retrag dreptul acesta; ei şi‑l refuză. Ei se complac să trăiască în statistică şi în sub‑uman. (...) În numele acestei false bunătăţi care acordă în chip universal dreptul de a fi, omenirea va muri sufocată în propriul ei ritm de creştere. (...) Nu poţi deci să te dedici problemei supravieţuirii băcanului, pentru simplul motiv că el se exclude singur, din capul locului, din vieţuire şi fiinţă”.
Dialogul a avut loc la începutul anilor ’80 între „discipolul” Gabriel Liiceanu şi „maestrul” Constantin Noica şi este redat în „Jurnalul de la Păltiniş” al celui dintâi. La peste 30 de ani distanţă de acel moment, Liiceanu pare a mai fi făcut un pas înspre eliberarea de elitismul fascistoid (să-i spunem pe nume: naţional-socialism) noician şi de ingineriile sociale cu iz „cultural” ale acestuia. Şi de a regăsi, din postura de antreprenor şi promotor, praxeologia, acea filosofie care urmăreşte lucrarea spontană a spiritului în natură şi împletirea firească a acestora, fără a fetişiza pe niciuna dintre ele.
La Editura Humanitas a lui Liiceanu a apărut, în decembrie anul trecut, una dintre cele mai importante lucrări româneşti de după Revoluţie: „Capitalismul. Logica libertăţii”. Este o carte scrisă de universitari tineri: Cosmin Marinescu (coordonator, 36 de ani), Bogdan Glăvan (35), Gabriel Staicu (35), Marius-Cristian Pană (33) şi Octavian-Dragomir Jora (32). În cea mai bună tradiţie a şcolii austriece, mesajul primordial al cărţii este următorul: economia nu este „lăcomie competentă”, nu este nici management, nici contabilitate şi nici algebră, ci etică în cel mai autentic sens al cuvântului, etică a convieţuirii paşnice şi cooperante dintre oamenii liberi. Dintre toţi oamenii, indiferent de formările şi desti
