Titlul de mai sus invită la cel puţin două întrebări: ce înseamnă „se reaşază” şi dacă „reaşezările” sunt de durată. Câteva aspecte merită atenţie pentru a încerca un răspuns la prima întrebare.

Este o constatare că fiecare criză profundă aduce retragere de „ape” (refluxuri). Acest fenomen s-a văzut şi acum în ce priveşte mişcări de capital şi comerţul internaţional. Date privind schimburile comerciale arată că dacă 2009 a fost un moment de implozie a comerţului mondial, ultimii doi ani sugerează a modificare de pattern: schimburile comerciale nu merg mai rapid decât PIB-ul mondial (înainte de criză comerţul mondial creştea cu dublul vitezei activităţii economice).

Cifrele dau muniţie tezei că avem reflectarea unui proces de relocalizare, chiar de oprire a globalizării. Privind fluxurile financiare, o „fragmentare” este evidentă şi ea se simte în Europa în pofida logicii „pieţei unice” din UE. Vedem cum bănci îşi privilegiază poziţii pe pieţele de acasă sau proxime, guverne caută să protejeze băncile mari (ce prezintă risc sistemic). Fragmentarea, sau „relocalizarea”, axarea pe pieţe percepute mai sigure, se îmbină cu lipsa intermedierii financiare, care este indusă de nevoia de însănătoşire a bilanţurilor. Lecuirea bilanţieră înseamnă o creştere puternică de rezerve şi lichidităţi (adesea peste ce cere noul regim Basel III). Se ştie că lipsa intermedierii a diminuat expunerea băncilor pe economia românească cu cca 5 miliarde euro de la izbuncnirea crizei. Reaşezarea se vede şi în „segmentare” de pieţe şi discriminare între firme. Dacă în anii precriza am asistat în UE la o tendinţă de apropiere a condiţiilor de acces la finanţare, acum diferenţialele au crescut simţitor. Adesea, firme plătesc mai mult decât s-ar cuveni din cauză că fac afaceri în regiuni (ţări) confruntate cu probleme de lichiditate şi solvenţă mai complicate. Totodată, IMM-urile sunt v