Povestitorul crede - şi o spune cu mare lejeritate - că unul dintre realele avantaje ale intrării în NATO este acela legat de legalizarea simbolică a umorului cu bătaie trans-atlantică. Bineînţeles, şi pînă acum îi puteam încondeia pe yankei în poantele noastre; dar eram condamnaţi s-o facem mai cu fereală, ca întîrziaţi la masa Istoriei şi ca vînduţi la Yalta etc. ce eram. Puteam noi rîde de americani cot la cot cu revista Krakadil1? Să rîdem de ei cînd ne-au dat clauza, în '75? Sau cînd ne-au luat-o în '88, după ce nea Puiu renunţase deja la ea? Pe cînd acum... O să spui, cititorule, că încă nu am intrat în alianţă etc.; sau că orice am face tot în Balcani rămînem; sau o să spui că după decenii de bancuri cu ruşi nu ar fi tocmai corect să trecem imediat la bancuri cu americani. Cine ştie care-i adevărul? Timpul va da dreptate cui trebuie. Iată aşadar cum stăteau lucrurile, potrivit poveştii al cărei ecou mă fac, după vechiul principiu: de pe net adunate şi-napoi la net date2. Cu o ocazie oarecare, vizitînd Anglia, George W. Bush a fost invitat la un ceai cu regina. Zîmbitor, dar cu o netrucată curiozitate, aliatul nostru alături de care am urmărit curcubeul peste Ateneu o întreabă: "La capătul unei aşa frumoase cariere, stimată doamnă, mi-aţi putea răspunde la o întrebare?" "Desigur" - spuse regina. "Ei bine - cuteză Bush -, care credeţi că este esenţa leadership -ului? Care este secretul unei bune conduceri?" Cu un zîmbet suav, regina răspunse: "În opinia mea, filozofia minimală a conducerii cere să fii înconjurat de oameni inteligenţi". "Şi cum îţi dai seama cine este inteligent şi cine nu?" - insistă preşedintele. "Foarte simplu - spuse regina ridicîndu-se -, permiteţi-mi să vă arăt". Imediat ea îl sună pe Tony Blair, pune telefonul pe speakerphone şi spune: "Domnule prim-ministru, vă rog răspundeţi-mi la o întrebare: mama dvs. are un copil, tatăl dvs. ar