27 ianuarie este, la iniţiativa Organizaţiei Naţiunilor Unite, Ziua Internaţională de Comemorare a Victimelor Holocaustului. Astăzi, la sediul ONU din New York, va lua cuvântul Ruth Glasberg Gold, o supravieţuitoare a lagărelor de exterminare din Transnistria, locul “soluţiei finale” pentru evreii români care au avut ghinionul să fie cetăţenii statului criminal condus de Ion Antonescu. Sursa: Reuters

Milioanele de victime ale planului genocidar pus la punct de maşinăria de război nazistă sunt cosemnate în statistici reci şi în explicaţii savante. Holocaustul n-avea cum să scape unei dezbateri postbelice intense, care a încercat să afle cum de a fost posibilă o asemenea tragedie.

Amintirile supravieţuitorilor rămân, la decenii distanţă, cicatricile unui secol XX în care omenirea pare să fi trăit doar pentru a ucide. Puţinii evrei care au avut norocul să scape criminalului sistem nazist au rămas cu traume încă nevindecate. Drumul spre lagăre, amintirea primelor zile în care bătrânii erau gazaţi, iar copiii selectaţi pentru “experimente ştiinţifice”, cotidianul imund al vieţii în prizonierat, mormanele de cadavre – toate au rămas în memoriile oamenilor care au trecut prin iadul nazist.

Ziua în care i-a murit întreaga familie

România regimului Antonescu scrie o pagină aparte în desfăşurătorul Holocaustului. Alianţa cu Germania hitleristă din primii ani ai celui de-al Doilea Război Mondial a lăsat în urmă sute de mii de victime ale “soluţiei finale”. Cifrele contează mai puţin, iar ele vor rămâne probabil, mult timp de acum înainte, subiect de dezbatere şi contestare.

Pogromurile de la Bucureşti şi Iaşi plus cireaşa de pe tortul macabru Transnistria (devenită la mijlocul conflagraţiei mondiale un fel de “groapă etnică a României”) rămân însă realităţile horror ale unei ere în care umanitatea şi-a exploatat la m