Prima medaliată a delegaţiei României a luptat în finală cu braţul drept luxat, cu ambele glezne umflate şi cu puncte nevralgice în alte patru-cinci locuri de pe corp

Alina a ieşit din turneul olimpic mai şifonată ca niciodată: "Nu cred că e loc pe corp care să nu mă doară", a spus ea la finele competiţiei

Judo este un sport nemilos cu practicanţii săi. Competiţia se dispută într-o singură zi, cu mai multe meciuri în interval de şase-şapte ore. La mondiale, unde participarea nu este condiţionată ca număr, este posibil ca în perioada respectivă un judoka ajuns până în finală să se lupte de cinci-şase ori. Cum fiecare meci este o încleştare, cu lovituri şi luptă fără menajamente, accidentările, vânătăile sau luxaţiile se suprapun de la un meci la altul. Nu există un panaceu universal sau soluţii miraculoase, ci doar caractere puternice, care fac durerea ippon odată cu adversarul. Aşa este şi Alina.

Când nu se vaită, nu e bine!

La Londra a venit cu glezna stângă umflată şi cu o contuzie puternică la laba piciorului drept. La primul meci, o secerare a cubanezei a lăsat-o pe tatami câteva secunde bune, tăiată de durere. A lovit cu ciudă salteaua şi s-a ridicat. "Mă gândeam că o să mă lovească numai la acel picior, ştiind că mă doare. Bine că n-a mai apucat", a spus Alina în zona mixtă. "Este bine că se vaită. Pe ea o motivează durerea. Este un sportiv minunat, o fată bună, care se plânge şi dacă o ciupeşte un ţânţar", spun colegele Alinei. "La noi e o vorbă: dacă pe Alina o doare ceva, înseamnă că e de bine", afirmă şi antrenorul Florin Bercean.

S-a speriat când i-a trosnit coloana

În meciul al doilea, cu Munkhbat (Mongolia), mai vine o accidentare: luxaţie a cotului drept. Palidă, cu mâna strânsă pe lângă corp, Alina s-a dus glonţ la vestiar, unde a intrat pe mâna doctorilor Dan Tănase şi