Tolănit într-un scaun rotativ, cu nasturii de la cămaşă supuşi la nişte forţe G incredibile în zona burţii, capitalistul Ioan Niculae s-a justificat, cu timbrul care-ţi pune urechile la cazne considerabile. “Am lucrat pentru Securitate până în 1981, apoi am plecat în Comerţ Exterior. (…) Vrând nevrând, am trăit într-un sistem deja înscris în istorie. (…) Ce-ar fi trebuit să fac după Revoluţie? Să dispar? De ce, pentru că am lucrat într-o firmă comunistă de comerţ exterior? Care este problema? Suntem vinovaţi că existăm?”.

Frământarea fostului tovarăş Niculae, excelent redată de creatorii documentarului „Kapitalism, reţeta noastră secretă”, e justificată, cu două mici precizări. În tinereţe, unul dintre cei mai bogaţi români în viaţă nu a fost nevoit să trăiască într-un sistem, ci a fost o moleculă voluntar angrenată în acel sistem, în timp ce alte mii şi sute de mii de molecule şi-au consumat energia în diferite forme de rezistenţă faţă de regim. A fost o chestiune de alegere, la fel cum a fost şi trecerea sus-numitului în Comerţul Exterior, nimic altceva decât braţul mercantil al aceleiaşi Securităţi.

În timpul liber, personajul care a trecut de la comunism la capitalism, schimbând doar apelativul, are ca hobbyuri fotbalul şi datul cu părerea despre jucăria lui, un club pe nume Astra, născut în zoaiele Cooperativei, mutat la Giurgiu şi ajuns, mai nou, în postura de echipă cu pretenţii. Obişnuit să tune ordine pakistanezilor angajaţi în fabricile pe care le deţine fără ca nimeni să-l contrazică, Niculae s-a lovit de răspunsul altui salariat, Tembo. Făcut albie de porci după meciul din Israel, zambianul i-a mărturisit colegei Corina Mlădinoiu că s-a săturat: “Ceilalţi jucători îi permit şi acceptă să fie jigniţi. Eu, nu! (…) Chiar dacă e plin de bani, nu o să accept să mă calce în picioare. Respectă-ţi oamenii, domnule!”. Mergea şi tovarăşe, dar