"Eu, în camerele casei mele, sunt machedon, dar, cum am trecut pragul, sunt român. Naţionala a obţinut cele mai mari succese ajungând în sferturile de finală la Campionatul Mondial din America şi pentru că ne-am dorit mai mult decât orice să aducem bucurie celor de acasă, tuturor românilor." Excepţionale vorbe ale unui om excepţional, Gheorghe Hagi.

Nu mai amintim de scânteierile geniale ale lui pe teren, nu mai amintim de pilda căpitanului Hagi servită în orice moment coechipierilor. Vorbim şi rostim cuvântul excepţional pentru acest om dintr-o bucată, serios şi devotat, care nu şi-a înşelat niciodată meseria, care nu şi-a trădat niciodată crezul, care nu şi-a negociat niciodată visurile şi ambiţiile. Şi toate acestea înfăşurate într-o cuceritoare modestie, într-un cuceritor bun-simţ. Abia se încheiase la ceas târziu de noapte teribila emisiune de la Antena 1, Meciul meciurilor, emisiune de mare succes orchestrată de maestrul Adrian Păunescu. Era două noaptea şi a ieşit lumea pe străzi fluturând steaguri tricolore, fiindcă, în acea emisiune, Hagi a fost convins să se reîntoarcă la echipa naţională şi tocmai în preajma meciului şi doldora de orgolii şi semnificaţii, împotriva echipei Ungariei. Au trecut câteva zile după victoria cu ungurii în care Hagi a jucat magistral împingând dăruirea până la a-şi sacrifica umărul pus în ghips după acea partidă cu scântei. Hagi a acceptat iarăşi să vină în emisiunea de la Antena 1. Îşi putea folosi doar mâna stângă. Dreapta era înţepenită în bangaje şi ghips. În timpul emisiunii a primit o mulţime de daruri venite de la public, tablouri, statuete, diplome. Cu o singură mână nu putea conduce maşina şi l-a chemat pe Balint, prietenul lui loial, să-l ducă acasă. Am vrut să-l însoţesc pe trotuar în calitate de gazdă. Şi-a încărcat mâna stângă cu darurile de la iubirea publicului şi mi-a zis: "Nu te deranja, îl aştep