Într-una dintre primele sale cărţi- Focul ascuns în piatră. Despre istorie, memorie şi alte vanităţi contemporane (Editura Polirom, Iaşi, 2002), istoricul Adrian Cioroianu deplângea statutul istoriei în România post-comunistă.
Nu atât al istoriei ca ştiinţă, cât mai curând al istoriei ca disciplină de învăţământ în ansamblul curriculei liceale, dar şi al istoriei ca preocupare pentru oamenii simpli, cu instrucţiune medie care nu şi-au făcut din cercetarea trecutului, o profesie.
De ce se face puţină Istorie la şcoală, tot la fel cum se face puţină Geografie sau chiar puţină Literatură română e, la urma urmei, problema Ministerului Educaţiei şi a dezinteresului său constant întru rezolvarea ei. Din 2002, anul când apărea sus-menţionata carte a lui Adrian Cioroianu, au trecut ani mulţi şi nu am ştiinţă ca statul Istoriei în învăţământul secundar să se fi ameliorat într-un fel cât de cât sensibil. Cum nu s-a ameliorat, ba din contră, nici statul Literaturii române, nici cel al Geografiei.
De ce omul simplu din România de azi se arată foarte puţin preocupat de istorie, de ce e în redusă măsură dornic în a şti ceva mai mult despre trecutul ţării sale e destul de greu de spus. Nu ştiu dacă românul de azi e chiar atât de convins, aşa după cum se arată, bunăoară, profesorul Lucian Boia în nenumăratele sale cărţi, că, la urma urmei, din istorie nu învăţăm, de fapt, nimic şi că, în consecinţă, ne repetăm greşelile. Cu toate că şi aceasta ar putea fi o explicaţie a dezinteresului menţionat mai sus. Se prea poate, de asemenea, ca românii să fie încă dezgustaţi de manipularea istoriei, de supradoza de istorie ce le-a fost servită în scopuri propagandistice de regimul comunist şi de teama unor intoxicaţii să se dovedească prudenţi şi reticenţi. Când nu o fac li se întâmplă să cadă victime unor acţiuni iarăşi de tip manipulatoriu, aşa cum se întâmplă cu cărţile lu
