Ceva ciudat se petrece între Bucureşti şi Paris, ceva inedit şi (cred) neprofitabil – iar cînd spun „inedit“ nu am în vedere ultimii 20 de ani, ci de vreo şapte ori pe-atît. Dincolo de revelaţiile noastre periodice (vezi „maoismul“ unor Dej & Bodnăraş la mijlocul anilor ’60 sau al nostru „model suedez“ de la începutul anilor ’90 etc.), dincolo de admiraţia noastră faţă de cei care ne seamănă ioc (precum germanii sau britanicii), relaţia simpatetică dintre noi şi Franţa face parte din tradiţia modernităţii româneşti. Cînd Franţei i-a fost bine în ultimii 140 de ani, ne-a fost bine şi nouă; cînd Anei noastre i-a fost rău, nici Marianne a lor nu se lăfăia pe roze. Cu alte cuvinte, o bună relaţie Bucureşti – Paris este o piesă din patrimoniul comun, politic şi diplomatic.

Cu atît mai bizară mi se pare involuţia din ultimul an. S-a strîns un şirag de gesturi şi declaraţii din care cineva ar putea deduce că relaţia politică bilaterală e azi cu mult sub nivelul celei de pe vremea lui Ceauşescu & De Gaulle – deşi, culmea, pe hîrtie noi avem azi ceva ce aceştia nu împărtăşeau: adică un parteneriat strategic. Dau un exemplu, cel mai recent: marţi, 11 ianuarie a.c., o delegaţie parlamentară din Coreea de Sud s-a întîlnit cu un înalt oficial român, iar acesta din urmă a transmis – povesteşte Agerpres – invitaţia Bucureştiului ca firme sud-coreene să se implice în construcţia unor reactoare nucleare româneşti. Nu mă înţelegeţi greşit: am o reală simpatie şi apreciere pentru Coreea de Sud, dar aici miroase a altceva. Nu despre Seul e vorba în ăst peisaj – ci de faptul că a aduce în discuţie o investiţie asiatică în sectorul nostru nuclear e ca şi cum l-ai scoate pe N. Sarkozy de cot în Place de la Concorde şi i-ai da un bobîrnac în năsucul său fin. Vi se pare vitejeşte aşa ceva? Mie mi se pare gratuit.

De fapt, problema de fond este, în opinia mea, încă şi