Budapesta, 15 martie 1989: în acea miercuri, zi liberă acceptată de nişte (încă) autorităţi în abulie. După decenii, sărbătoarea de suflet a maghiarimii scotea budapestanii în stradă, într-o explozie entuziastă de roşu-alb-verde. Cu ochii lăcrămoşi ca orice bancher falit, Partidul Socialist Muncitoresc Maghiar (versiunea locală a comuniştilor) lansase către grupările şi grupusculele de opoziţie apărute în ultima vreme propunerea de a sărbători împreună, în fraternitate, acea zi. Ba nu!, au răspuns acestea. Peste două luni, în duminica de 22 mai '89, în cea de-a treia zi a unei conferinţe de partid organizate în grabă, aparent veşnicul János Kadar, cu ochii prinşi prin ţesătura covorului sintetic de sub tribună, cerea tovarăşilor săi ca, dat fiind etern-partinicul pretext al vîrstei înaintate, să nu mai fie ales în funcţia de secretar general al comunismului de pustă. Cum spunea Horaţiu, fă bine şi deshamă calul ce-a îmbătrînit . Ieşind din scenă, Kadar lua cu el mai mult decît putea duce. Unele dintre cele luate ne interesează şi pe noi. Însărcinat să reconstruiască din aşchii un partid după răbufnirea populară din toamna anului 1956, János Kadar a avut mare grijă de a ocoli sinucigaşele, în condiţiile date, tendinţe naţionaliste. Parte din nevoie, parte (mai mică, probabil) din convingere, echipa lui Kadar a mers pe mîna internaţionalismului, mai atentă la nivelul de viaţă al supuşilor decît la trăirile identitar-naţionale ale acestora. Ceea ce face ca mai tîrziu, spre finele anilor '80, genul de discurs identificabil ca naţionalist să devină apanajul mediilor opoziţiei de dreapta, abia născute şi în curs de omogenizare. Astfel încît la cumpăra anilor '90, naţionalismul maghiar moderat, vorbit europeneşte, legitimat cu eleganţă de căderea comunismului, a devenit - pe termen mediu - un eficient factor de coagulare civică - vezi, spre exemplu, discursul pînă at