De la o vreme, simpla senzaţie de viteză nu-i mai satisface pe „rechinii şoselelelor". Aşa că au transformat totul într-un show narcisist. E plin internetul de filmuleţe de genul „jmeker din Tecuci bate 260 de kilometri la oră pe DN 26" sau „cocalar de Brăila spărgând limita de viteză la Ianca".
N-am mania vitezei. Din fericire. Însă îi pot înţelege pe cei care o au. Sindromul Icar. Omul vrea (şi o să vrea mereu) tot timpul să-şi testeze limitele. Să vadă până unde poate să-şi forţeze talentul şi, mai ales, norocul.
Pe acest fundal genetic, şoselele sunt pline de inşi puşi pe făcut demonstraţii de viteză. 100 de kilometri la oră înseamnă un mizilic şi pentru bunicuţe. 150 de kilometri la oră nu mai reprezintă o senzaţie pe care să n-o fi încercat cam toată lumea. Bariera celor 200 de kilometri la oră nu mai este de mult o ţintă imposibilă.
Acum „bătaia" e pe cine trece de 250 de kilometri pe oră. 70 de metri pe secundă! Şoselele sunt pline de şmecheraşi cu maşini puternice - minimum 300 de cai putere - care fac raliuri înspăimântătoate, netulburaţi de nimeni. Poliţia e prea ocupată să-i prindă pe bunicuţii şi bunicuţele care se învârt în jurul sutei. Nu de ani, de kilometri pe oră.
De la o vreme, simpla senzaţie de viteză nu-i mai satisface pe „rechinii şoselelelor". E prea puţin. Aşa că au transformat totul într-un show narcisist. E plin internetul de filmuleţe de genul „jmeker din Tecuci bate 260 de kilometri la oră pe DN 26" sau „cocalar de Brăila spărgând limita de viteză la Ianca".
Băieţilor de băieţi le place la culme să se vadă la TV în timp ce sfidează legea. Dar asta n-ar trebui să ne mai mire. La urma-urmelor, în România paginile ziarelor şi ecranele televizoarelor sunt ocupate, 90% din timp, cu feţele şi poveştile unor indivizi a căror ocupaţie de bază este să-şi bată joc de lege şi de bun simţ.
„Cocalarii" şi „jmecherii"
