Am ajuns la momentul critic în care plătim lipsa de traducere a valorilor spirituale în tot atâtea valori publice.
e aproape un deceniu nu îmi dă pace o întrebare: cum poate fi o ţară în acelaşi timp majoritar religioasă şi majoritar coruptă? Dilema a fost formulată iniţial de un prieten, episcop catolic german, cunoscător al Europei de Est şi admirator al României. Entuziasmul lui, hrănit de vizitele la mănăstirile noastre, era sistematic domolit de revenirea brutală la agenda zilei dominată de scandaluri, fraude, deturnări de fonduri, complicităţi, furturi, privatizări trucate, plicuri, cadouri şi alte atenţii. Nu pretindea că Germania ar fi fost cea mai corectă cu putinţă, arogându-şi astfel un ascendent moral, nici nu dorea, cu atât mai puţin, să lezeze sensibilitatea gazdelor, ci se întreba pur şi simplu, uimit, cum stau în relaţie două majorităţi atât de diferite. Nedumerirea lui, să recunoaştem, probează trăsătura fundamentală a oricărei întrebări bune: ne provoacă la reflexie. Fără să cred că am găsit răspunsul, am cel puţin un început de explicaţie.
Întâi de toate, este important să lămurim un clişeu cultivat de cei care se grăbesc să identifice raporturi de cauzalitate între confesiunea religioasă şi dezvoltarea socială. Instalaţi comod într-o falsă obiectivitate, aceştia acuză prompt nefericirea de a fi ortodocşi: dacă am fi fost catolici, zic ei, România ar fi fost mult mai repede primită în Uniunea Europeană, am fi fost cel puţin ca polonezii sau ca ungurii, am fi rezistat mai bine comunismului, am fi avut azi autostrăzi şi bunăstare. Asemenea proiecţii „ce-ar-fi-fost-dacă" nu sunt doar sterile, însă trădează o defectuoasă punere în pagină a destinului personal şi de grup. În logica unor asemenea regrete, am putea să ne plângem de faptul că România nu este mai mare, că nu are ieşire şi la Mediterană, că nu a câştigat Campionatul Mondial de Fot