Inspirat şi încurajat de celebrele tablete ale lui Iorga, azi în ediţie definitivă un model, fireşte greu fie şi numai de urmat, mi-am propus, păstrând totuşi proporţiile, să surprind în colţul consacrat Blogului meu de către Platforma Adevărului, - poate generos risipitoare încă -,
chipurile unor oameni care mai sunt şi trecerea şi petrecerea lor prin lumea noastră grăbită să-şi consume viaţa asistând, cu sufletul la gură, la sarabanda politicianistă care nu se mai termină de un sfert de veac încoace.
Ei bine, străini fericit de pierderea timpului de către cei mai mulţi dintre noi urmărind ca la un meci foarte prost şi dezamăgitor de care nu ne mai săturăm, alergarea bezmetică a trepăduşilor politici şi a lacomilor şi nesătuilor lor strategi politicianişti, dând din coate şi gonind care să ajungă mai întâi la pomana ţării pusă la pământ ca o vită hărtănită şi jupuită de vie şi lasătă apoi de izbelişte de toţi aceştia care apoi se despart de ea când li se umflă burţile şi ei se întorc, deloc vlăguiţi, la sălaşele lor ce sporesc vertiginos şi se transformă în palatele cunoscute, pentru ca prostimea să rămână să blocheze autostrăzile şi porţile întreprinderilor ca să atragă atenţia asupra nemerniciei în care a fost aruncată şi părăsită, străini fericit de bâlciul deşertăciunilor, zic, aceşti oameni care mai sunt, învestiţi cu harul de a face nu umbră ci lumină nădăjduitoare pământului pe urma lor, ne însufleţesc să sperăm, să mai sperăm.
Aşa e azi un arhitect septuagenar, Pavel Popescu, autor al unei lucrări însemnate, consacrată poate celor mai tulburătoare buletine de identitate ale spiritualităţii noastre, Culele, mai ales cele olteneşti, toate, nu aproape toate, aflate astăzi sub semnul vitregiei timpului dar şi al atât de păgubitorului dezinteres al contemporanilor care suntem, al Statului şi administraţiei lui care dispare văzând cu ochii lăsând