Berlineze (2)

Bulevardul Kufürstendamm este o bijuterie a Berlinului – într-atît de preţioasă încît, pe numele de alint, i se spune Ku’damm de către oamenii locului şi de către turiştii cărora, asemenea mie, numele întreg li se pare excesiv de sobru (şi de lung, pentru cei care nu-s germanofoni). Întîmplarea a făcut să locuiesc pentru trei zile la capătul de vest al acestui bulevard, într-un hotel apărut pe la sfîrşitul secolului al XIX-lea, cu un nume foarte romantik şi cu vreo cîţiva castani în faţa-i, la stradă. La un sfert de oră de plimbare lejeră se află şi frumosul sediu al Institutului Cultural Român din Berlin – pe malul unui lac micuţ, într-un cartier verde ca o poiană, într-o frumoasă vilă din care partea română administrează doar o parte. Aici, în acest sediu al de referinţă al comunităţii românofone, pentru că lumea-i mică, aveam să-mi revăd o fostă studentă – dra Angela Toader, una dintre cele mai inimoase (şi eficiente, aveam să văd) angajate din reţeaua ICR-ului, atîta cît cunosc eu această reţea. Tot aici, pe un balcon al vilei, graţie dnei directoare Cristina Hoffman, aveam să-l întîlnesc pe cel pe care-l aminteam în treacăt săptămîna trecută – unul dintre actorii care mi-au plăcut foarte mult în anii primei juneţi şi a cărui plecare din România ţin minte că ai mei au regretat-o foarte mult; şi probabil că aş fi regretat-o şi eu atunci, dacă n-aş fi fost la vîrsta la care un pachet străin de kaugummi nu m-ar fi pasionat mai mult decît paşaportul colectiv pe care ieşeau atunci din ţară actorii români (ce jenant!), drept care unii dintre ei spuneau adio României. Dan Nuţu este numele unui astfel de actor; iar eu l-am văzut acum nu în straie de scenă, şi în hainele casual ale unui om la fel de tînăr şi la fel de plăcut ca în amintirile mele, doar că în acea seară în care l-am întîlnit era niţel supărat – dacă am înţeles bine, doar ce