Am de scris un studiu despre hate speech în România. Este un studiu regional, are o metodologie comună pentru toţi autorii. Citesc paşii şi criteriile, şi rămîn cu senzaţia aceea pe care o ai cînd ţi-e sete, dar paharul din care bei e prea mic: o lipsă pe care o resimţi în creier mai degrabă decît în stomac. Este o metodologie riguroasă, dar care nu mă conduce unde trebuie. Nu mă lasă să cuprind tot ce, în România, apare azi ca „discurs al urii“.
DE ACELASI AUTOR Presa ca o sculă - guvernare, instrumentalizare, mediatizare Internetul, cel mai bun prieten (imaginar) al omului De ce fac ceea ce fac? Părerea mea! Este România altfel? O întrebare pe care mi-o pun adesea şi la care mă încăpăţînez să răspund negativ. Am urmărit, în timp, faliile de sciziune din discursul public românesc. Pe marginile acestor falii creşte, de regulă, intoleranţa, discriminarea, ura. Tensiunea socială îşi găseşte întotdeauna un paratrăsnet. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, au fost „jidanii“. Au urmat „burjuii“ şi „chiaburii“. Eram copil cînd s-a produs organizarea administrativ-teritorială „pe judeţe“ – dar chiar şi aşa, am perceput tensiunea mută a desfiinţării Regiunii Autonome Maghiare Mureş, „pentru că ungurii vor Ardealul“. Anii ’90 au dus la dezlănţuiri anti-maghiare făţişe şi violente. Intrarea UDMR la guvernare a atenuat oarecum această temă, astfel încît romii au devenit, în scurt timp, paratrăsnetul urii naţional(ist)e. Discursul anti-romi a fost împins de o anumită corectitudine politică (mai degrabă mimată decît asumată) în subsolul forumurilor şi comentariilor din publicaţiile online. Ceea ce a lăsat loc în spaţiul public deschis unor noi teme cu noi ţinte ale urii: comunitatea LGBT, „anti-religioşii“ care vor scoaterea icoanelor din şcoli, învăţămînt neconfesional şi limitarea sprijinului de stat pentru biserică (în principal pentru BOR).
Dar a ven
