A desfăşurat acţiuni de restabilire a ordinii publice şi de escortare a unor convoaie. A primit aprecieri şi medalii, dar dorul de casă a fost un „inamic” nu tocmai de neglijat.
A fost o fire foarte ordonată aşa că de mic îi plăcea să se facă fie poliţist, fie jandarm. „Mi-a plăcut viaţa foarte disciplinată, seriozitatea, punctualitatea, trăsături care sunt specifice celor care ne-am format într-un sistem cazon”, povesteşte Viorel, plutonier la Inspectoratul Judeţean de Jandarmi Vâlcea, subofiţer la Detaşamentul Mobil, a doua specializare în care este pregătit fiind cea de conducător auto. Prima „ieşire” în Kosovo a avut-o în anul 2002-2003, apoi în anul 2006-2007 a plecat din nou, ultima „descindere” pe teatrul de luptă fiiind între anii 2008-2009. „În total am stat trei ani şi jumătate, bătuţi pe muchie, răgaz în care pot să afirm că am devenit un jandarm internaţional, unde am vorbit o singură limbă, cea engleză”, povesteşte, cu reţinere, puţin stânjenit de noua impostază de a sta de vorbă cu jurnalistul.
„Dorul de casă nu ţi-l poate alina nimeni”
În biroul comandantului, încerc să-l provoc, să-mi spună cât de greu a fost în prima misiune şi după ce se gândeşte preţ de câteva secunde, îmi răspunde: „Mai greu a fost pentru cei de acasă. Noi, acolo, ştiam ce aveam de făcut, ne-am familiarizat unii cu alţii, dar aici am lăsat pe cei dragi, pe soţie şi pe copil în primul rând. Eu am amânat căsătoria şi abia când am venit acasă am făcut acest pas în viaţa mea. Viaţa te căleşte, dar dorul de casă nu ţi-l poate alina nimeni. Cu un copil mic, fără un ajutor de undeva, nu a fost uşor pentru soţie să se descurce singură”, povesteşte Viorel. Dincolo de operaţiunile militara la care a participat, jandarmul recunoaşte că participarea la cele trei misiuni i-au adus şi un „respiro” financiar, o stare de confort familial. „Poate dacă aş fi lucrat în România, în z